Drumul romanilor a rezistat 2.000 de ani, al lui Berceanu, doi

Pe centura Gherlei, o bună bucată din „asfaltul lui Berceanu“ s-a întins comod chiar peste drumul roman. Unde nu s-a aşezat pe fundaţia făcută de soldaţii romani s-a aşternut pe terenuri neverificate suficient şi, la prima ploaie mai tare, de Sfânta Maria, s-a prăbuşit. Raportul de constatare spune că acolo trebuiau făcute „studii geodezice aprofundate“.

 

„S-au făcut nişte studii geodezice, dar nu de profunzime“, ne explică Ion Pantelimon, director la Direcţia de Drumuri Cluj. Lucrarea era de reabilitare şi nu necesita aşa ceva, motivează raportul. Dar locul necesita. Acolo era un teren cu probleme, trebuia să-şi dea seama. În plus, construcţia trena de vreo trei ani, timp în care s-a deteriorat, pentru că a plouat. „Acum urmează ca firma constructoare să refacă porţiunea afectată, în aceiaşi bani şi în termen. Îi priveşte!“, conchide directorul.

 

Pantelimon povesteşte şi cum s-a întâmplat cu panglica. „Eu le-am spus: măi, lăsaţi panglica, nu e momentul. Noi nu făcuserăm recepţia lucrării, iar primarul de la Gherla voia panglică! I-am spus să ne adunăm acolo, să vedem cum e lucrarea, apoi să aşteptăm până la definitivare şi atunci să vedem. El nu şi nu, că e Sfânta Maria şi e circulaţie mare spre Nicula, că firma care face drumul are de făcut şi drumul prin Gherla şi îi prinde bine să dea drumul la circulaţie pe centură, ca să poată lucra mai uşor în oraş... Şi că ce mândrie de primar are el dacă nu face cu panglică. Şi uite aşa am tăiat panglica fără să fi recepţionat lucrarea.“ Şi au dat drumul la circulaţie. După cinci zile drumul a fost închis. Se prăbuşise.

 

 

„Noroc că am ieşit la pensie, că altfel, dacă trebuia să mă uit la ăştia, făceam infarct! E dezastru! Eu le-am spus, am scris, le-am cerut să se uite măcar la cum lucrau romanii, că nu de proşti făceau aşa şi iată că drumurile lor au rezistat 2.000 de ani. Şi le-am mai cerut să nu distrugă drumul roman, să-l conserve. Să lase măcar o porţiune deschisă, o secţiune. Ca mărturie a acelei epoci în care ingineria romană şi soldaţii imperiali au legat lumea de la un cap la altul. Elveţienii, francezii, toţi au drumuri romane conservate, puse în valoare. Noi distrugem, dar nu suntem în stare să facem decât mizerii!“, spune cu mâhnire Dorin Ursuţ, topograf de meserie şi fost cercetător la Universitatea „Babeş-Bolyai“. A studiat 40 de ani drumurile romane, a umblat după ele, că „numai bunul Dumnezeu ştia de mine!“

 

A descoperit drumurile de piatră ale romanilor orientându-se după culoarea vegetaţiei (mai palidă), după cum rămânea mai multă zăpadă pe pietrele reci, după documentele istorice, după descoperirile arheologice, după poveştile oamenilor şi, mai ales, după hărţi. Hărţile austriece care „erau aşa de bine făcute încât ieşeau cotele la fix!“. A scris, a publicat un volum dedicat drumurilor romane, a „crescut“ câţiva tineri la catedră, care studiază ei acum drumurile antice... Pentru cine? „Noi nu asimilăm istoria, e un beteşug al nostru. Nici dacă ne e de folos nu o luăm în seamă! Şi nu neapărat ca tehnologie, ci ca reper, să zicem, care te obligă la mai sus, nu mai jos! Cum nu le crapă obrazul ălora care au pus asfalt peste un drum roman funcţional şi mai departe au făcut un drum care s-a prăbuşit în câteva zile?“ Profesorul de topografie a fotografiat porţiunea de drum (de la Băiţa la Buneşti) care a fost înghiţită de asfaltul lui Berceanu: „Era minunată, uitaţi-vă la poza asta, am făcut-o înainte, ce pavaj, ce borduri, lăţime, cu boltă pe coamă ca să se scurgă apa! Şi uitaţi-vă la el după ce au turnat asfaltul... O crimă! Asta au făcut! Şi au plătit pentru ea!“.

 

 

Umblă cu cartea la el. Câteva sute de pagini cu descrierea amănunţită a drumurilor romane din arondismentul muzeului de la Cluj. Dar cartea e pentru noi. El sare din marginea drumului, cu ochii închişi ştie să ajungă pe firul drumului roman. Îl vedeţi? E alb şi lin, pe sub coline. Îl folosesc ţăranii. Trece prin porumbişte, ocolea Dealul Feleacului, panta nu depăşea niciodată 5% („Traseul de acum are chiar până la 45! Şi foarte multe accidente!“). Drumul roman urmărea întotdeauna firul apei, panta însorită a dealurilor, ca să se topească repede zăpada de pe el. Foloseau cele mai apropiate cariere de piatră, să nu transporte mult. Făceau „staţii“, un fel de hanuri pe marginea drumurilor. Lângă cimitirul din Aiton era una. Acolo puteai mânca, hrăni caii sau puteai dormi peste noapte. Marcau drumurile cu borne miliare (la fiecare o mie de paşi romani). La Aiton s-a descoperit o bornă miliară din 108, anul în care drumul a ajuns la Napoca şi apoi la Zalău (Porolissum), punctul cel mai înaintat al provinciei. Mergem să vedem locul în care profesorul a făcut o secţiune în drumul roman, cu 30 de ani în urmă. Acolo s-a ridicat o copie a bornei, ca mărturie. E în spatele şcolii. O ştie bine. O găsim îngrădită cu gard, închisă şi poarta legată cu sârme. Profesorul tremură de furie şi trage de sârme. Intrăm şi se înfurie şi mai tare. În săpătura amenajată, întărită cu ziduri laterale, ca să o ţină şi să se vadă, nici urmă de secţiune în drumul roman. E o groapă de gunoi, plină de buruieni, mâl şi resturi din gospodărie. Ieşim în tăcere. Profesorul merge apăsat spre biroul primarului. Întreabă scurt, cu noduri, cum e posibil?

 

 

Primarul se uită la profesor. „Parcă Dumnezeu v-o adus, profesore! Păi eu eram elev şi săpam cu şcoala la drumul roman, când îl căutam prin grădinile oamenilor! N-aş mai fi ştiut de unde să vă iau! Am ajuns primar anul trecut şi iaca bai cu locul ăsta cu borna! O fost dat la o familie, cu titlu de proprietate, pe revendicări, vă daţi seama?! Profesore, ne judecăm de trei ani şi mai să nu câştigăm! I-am înnebunit de cap şi pe judecători. Mă credeţi că amu ştiu şi ei cum s-a făcut drumul de la Drobeta la Napoca? Dar tot în zadar, că procesul e proces şi e problemă că au îngrădit acolo şi borna şi copacul secular, şi veceurile copiilor de la şcoală!“

 

El e Nicolae Făgădar. Vrea să cheme fiii satului la o întâlnire, vinerea viitoare. Să se sfătuiască cu ei. Poate fac un monument, o rezervaţie cu descoperirile istorice. Un muzeu, cum a mai fost, dar l-au prăpădit comuniştii. Că vin băieţii ăştia din Anglia care au moştenit castelul unde a fost primăria şi vor să facă acolo pensiune. Şi ce-or să vadă turiştii? Primarul se opreşte brusc, se uită la profesor şi-i vine ideea! „Vă luăm de martor! Domnu’ secretar, vino încoace! Degrabă! Am găsit martorul, profesorul, măi omule, amu avem un martor să ne câştigăm borna!“

 

 

„Pentru romani, drumurile erau obiectiv strategic. Era capitolul la care ţineau cel mai mult. Legionarii garantau cu capul pentru calitatea drumului. Deşi statul investea enorm în ele, pentru că şi atunci costau mult (pentru un kilometru de azi, cam 25.000 de dinari), pretorii sau cei care candidau la funcţii donau bani pentru construcţia de drumuri dacă voiau să fie aleşi. Pe bornele miliare nu o dată găseai înscris cine a băgat banii acolo. Dar ieşea un lucru bun. În timpul războiului, ruşii căutau drumul imperial ca să-şi deplaseze tancurile pe el“, spune Florin Fodorean, doctor în drumuri romane, discipol al lui Ursuţ şi autor al unui recent volum monografic despre drumurile romane din Dacia.

 

 

La întrebarea de ce avem drumuri proaste, directorul Direcţiei Drumuri Naţionale Cluj, Ion Pantelimon, are câteva răspunsuri. „Pentru că regula este ca licitaţia să fie câştigată de firma cu preţurile cele mai mici, or, la preţ mic, calitatea e slabă, peste asta mai puneţi şi că firma vrea să scoată profit, apoi, pentru că unele controale nu se fac aşa cum trebuie, pentru că banii au fost totdeauna prea puţini şi lucrările se întind pe ani de zile. Întârzierile nu vin doar din faptul că plăţile nu se fac la timp, se întârzie şi pentru că la noi se folosesc reguli după normative din 1962. În România, în materie de construit drumuri, nu s-au adoptat normele europene. La noi nu se lucrează după standardele din Uniune, ci după alea de pe vremea comuniştilor. Ca să înţelegeţi, dacă la noi nu se aşterne asfalt când temperatura coboară sub 10 grade, în UE se adaugă un aditiv special şi se toarnă asfalt până la 0 grade! Noi mai mult stăm decât lucrăm într-un an. Iar întârzierile, de regulă, triplează costurile!“, explică Pantelimon.

 

 

 

Au făcut pod peste Dunăre în 105 şi au ocupat Dacia în 106. Au pornit spre nord făcând drum imperial, drum de piatră. Între 6 şi 10 metri lăţime, patru straturi adâncime, 90 cm, straturi de bolovani legaţi cu mortar, piatră spartă mărunt, pietriş sau nisip cu grăunte mare, apoi pavimentul, lespezi şlefuite. Pe margini, borduri solide, din loc în loc, brâuri care să ţină drumul strâns, rigole ca să se scurgă apa. Inginerii prospectau terenul în faţă. Ştiau morfogeodezie şi respectau principiile. La numai două zile de mers, în spatele lor venea drumul. În 108 au ajuns la Napoca, apoi la Porolissum, Zalău. 450 km. În doi ani. Apoi au făcut drumurile secundare, drumuri pentru transport marfă sau vicinale. Dar şi drumuri private. În total, în Dacia au făcut peste 4.300 de kilometri de drumuri şi 25 de poduri în primii ani de ocupaţie... Ei au stat aici 160 de ani. Nouă ne-au mai trebuit 1.600 de ani să facem încă pe atât.

 

 

6.800 de kilometri s-au făcut în timpul lui Carol I, în mai puţin de 15 ani. În Transilvania, toate măsurătorile topo şi hărţile s-au făcut în timpul ocupaţiei habsburgice. Topograful Dorin Ursuţ le-a studiat şi a predat topografia la universitate spunând tot timpul: de fiecare dată, la fiecare verificare, cotele din hărţile tocmite de austrieci au ieşit la fix!

 

 

Trei ani au lucrat la 5,6 km de drum care ocoleşte Gherla. În 14 august, Emil Boc, Radu Berceanu, directori locali şi primarul Gherlei tăiau panglica acestei centuri ocolitoare. La cinci zile după, drumul s-a prăbuşit. A alunecat terenul. Şi acum se lucrează la el, iar

firma care l-a făcut se obligă să plătească refacerea lui. Primarul, premierul, ministrul se obligă şi ei să-i mai taie o dată panglica, pe 1 Decembrie. Până atunci avem timp să vă spunem şi povestea incredibilă a acestui rateu tipic românesc. Şi încă ceva. Cam cât suntem de diletanţi în comparaţie cu romanii care ne-au făcut drumurile când au cucerit Dacia. Le-au făcut atunci şi au rezistat 2.000 de ani. Până când au venit buldozerele lui Berceanu.