Editorialul integral din “Il Giornale”: “«Lucescu antrenor ţigan»? Nu se poate spune”

“Având în vedere că în orice organizaţie teroristă (iar noi, cei de la «Il Giornale», suntem o organizaţie teroristă, de tip rasisto-xenofob, a spus practic joi Ambasada României în Italia, printr-un comunicat oficial) există întotdeauna un infam care trădează şi pentru că infamul de la «Il Giornale» este subsemnatul - Michelle Brambilla -, ca toţi infamii trădez şi eu şi dau numele complicilor, sperând într-un tratament plin de clemenţă atunci când va fi momentul procesului. Va exista o lege pentru colaboratori cu justiţia ca noi, sper. Prin urmare, dragi acuzatori de la Ambasada Română şi dragi şi sinceri democraţi din întreaga Italie care v-aţi indignat joi pentru că pe site-ul nostru web l-am numit pe Mircea Lucescu «un antrenor ţigan», iată aici nu numai o mărturisire completă, ci o delaţiune în toată regula prin care vă dau numele şi prenumele, după cum spuneam, ale complicilor. Mai mult, chiar şi pe cele ale inspiratorilor noştri, prezenţi şi trecuţi: începând cu Monştrii sacri, care din vremuri imemoriale au contribuit la formarea odioasei subculturi ce a dus la înfierarea cuiva cu acea insultă «ţigan».

 

Între timp trebuie să vă spun că valorosul Mircea Lucescu are duşmani chiar în domeniul lui. Mai precis: printre colegi. Pe site-ul oficial al Asociaţiei italiene a antrenorilor de fotbal se poate vedea o expunere panoramică a tehnicienilor din divizia A, cu puţină istorie a maeştrilor de pe banca tehnică. La un moment dat se vorbeşte despre antrenori străini şi se scrie textual: «Cei care au învins au fost în număr de trei: deja amintiţii suedezi Eriksson şi Liedholm şi acel extraordinar ‘nomad al băncii tehnice’ /zingaro della panchina/ care a fost Vujadin Boskov». Luaţi notă, domnilor de la tribunal. Cu atât mai mult cu cât Boskov venea din Balcani şi, prin urmare, legătura cu etnia respectivă este puternică. Dar ura rasială a fost pregătită cu grijă. Deja la 24 septembrie 1995, într-un «Corriere della Sera» mai presus de orice bănuială un mare jurnalist sportiv precum Mario Gherarducci scria: «Inefabil nomad al mingii /zingaro del pallone/, Boskov este un sârb din Novi Sad».

 

Gherarducci recidiva, deoarece deja cu un an înainte, pe 31 octombrie 1994, tot în «Corriere della Sera», a scris despre Boskov: «Ceva ce ţine de bucurie explică inegalabilul nomad al băncii tehnice». Cine ar fi spus că şi «Corriere» este rasist ca noi? Prieteni ai Ambasadei şi domni ai Tribunalului, feriţi-vă de cei care fac profesie de credinţă din antirasism! Vă amintiţi ce a scris «La Repubblica»? Credeţi că este mai presus de expresii precum cea folosită de noi joi, incitând la ură asupra lui Lucescu. În schimb, în «La Repubblica» din 11 februarie 1999 tot despre sărmanul Boskov, într-un articol al trimisului la Perugia, Mattia Chiusano, se putea citi: «Ţiganul s-a adaptat». Dar şi la ziarul «La Repubblica» viciul este vechi: «Îl numesc ţiganul globetrotter», s-a scris tot despre Boskov, pe 3 noiembrie 1987. Urât mediu cel din fotbal. Într-un articol din «Gazzetta dello Sport», din 11 octombrie 2006, se explica de ce Ronaldinho nu era în formă şi se arăta cu degetul vinovatul: «oboseala precampionatului ţigănesc».

 

Pe scurt, nu numai persoanele, ci şi lucrurile negative, precum un precampionat sunt «ţigăneşti». Ştiţi ce a declarat Materazzi în 2007 pentru «Vanity Fair»?: «Colegii cu care mă înţeleg mai bine sunt ţiganii. Şi eu mă simt ţigan. Şi odată cu mine Recoba, Ibrahimovic, Stankovic şi Dacourt». Ibra este un persecutat. Pe vremea când era încă o tânără speranţă, în 2001, aşa se intitula fişa ce i-a fost dedicată de site-ul TuttoMercatoWeb.com: «Zlatan Ibrahimovic, ţiganul crescut printre gheţuri». Dar nu numai fotbalul, ci tot sportul are obsesia ţiganilor. Ciclistul Ivan Fanelli a declarat pentru «Gazzetta» pe 7 ianuarie 2008: «Această viaţă de ţigan, din păcate, îmi place». Şi tot în «Gazzetta», pe 9 noiembrie 2008, colegul său, Paolo Bettini, mărturisea: «După 20 de ani ca ţigan, să pun capăt brusc m-ar îmbolnăvi». Dar în tenis? Să nu mai vorbim. Chiar şi unul dintre cei mai mari jurnalişti sportivi - Candido Cannavo, din păcate recent plecat dintre noi - a cedat în faţa urii rasiale.

 

Pe 29 septembrie 2000, «Gazzetta» a publicat un articol semnat de el şi intitulat: «Iată-l pe Ţiriac, ţiganul tenisului». Există o autentică multinaţională xenofobă, dragi domni de la Ambasadă: gândiţi-că că pe site-ul Msn.com, care aparţine nici mai mult, nici mai puţin decât companiei Microsoft a cunoscutului rasist Bill Gates, la numele Ilie Năstase, marele tenisman român, se poate citi că era «supranumit ţiganul». Dar v-am promis să dau şi numele unor Monştri sacri. Acei maître-a-penser care au pregătit terenul plăsmuind conştiinţele italienilor. Iată-i: Iva Zanicchi şi Bobby Solo, care deja în 1969 s-au prezentat la Festivalul de la Sanremo cu un cântec intitulat «Zingara/ Ţiganca», unde ţiganca era cea care citea în palmă, prin urmare una care înşela lumea.

 

Gândiţi-vă că 30 de ani mai târziu şi un progresist al cântecului mai presus de orice bănuială precum Francesco de Gregori s-a contaminat şi el şi a scris un cântec intitulat ca începutul melodiei duoului Zanicchi-Solo: «Citeşte-mi în palmă, ţiganco/ Prendi questa mano, zingara». Şi ce să mai spui de meridionalul Nicola di Bari care, în 1971, pentru a justifica infidelitatea, cânta «Inima e o ţigancă - Il cuore e uno zingaro». Exemplele continuă: prostănacii din filmul lui Mario Monicelli intitulat «Amici miei», cu Ugo Tognazzi, Gastone Moschin, Philippe Noiret, n.red.- care pentru a exorciza frica de bătrâneţe şi de moarte şi-au inventat o «zingarata».

 

 Un termen care face parte din dialectul florentin şi care indică o farsă, o glumă, o păcăleală. Nimic rău, aşa cum nu este deloc ofensator termenul «ţigan» adresat unor simpatici nomazi ai băncii tehnice precum Lucescu.

Poate că ar fi suficient să cunoaşteţi ceva mai multă italiană, dragi prieteni de la Ambasada României, pentru a evita o figură urâtă precum cea pe care joi, nu noi, ci voi aţi făcut-o, prin comunicatul vostru difuzat agenţiilor de presă. Vă recomand, în primul rând, un bun dicţionar care să explice înţelesul şi folosirea în traducere ale fiecărui termen. Cel mai bun? Dicţionarul Zingarelli evident!”