Problema (30)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019. *

În primul rând, Nae Ionescu.

În România, în 1933, anul căsătoriei părinţilor mei, după ce Hitler a declarat că principala vină a evreilor este lipsa lor de idealism (!?), Nae Ionescu scrie în prefaţa la De două mii de ani „Creştinii şi evreii, două corpuri străine unul altuia, care nu pot fuziona într-o sinteză decât… prin dispariţia unuia dintre ele¹” şi îl întreabă pe Iosef Hechter – nu pe Mihail Sebastian! – „Nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?”

Celebra prefaţă, adevărat manifest ideologic într-o lume radical despărţită, a fost primită în funcţie de locul unde s-au situat cei ce au citit-o. De pildă, Teodorescu-Branişte, „<Jidanul>Iosef Hechter şi <românul> Nae Ionescu: Nu-l cunosc pe d. Mihail Sebastian decât din scris. Cât despre tinereştile răţoieli de un fascism aproximativ, în formă de cursive pe prima pagină a Cuvântului, acestea nu m-au impresionat niciodată: tinereţea sburdă…”

Şi tot pe atunci, Emil Cioran notează, printre altele: „Noi, românii, nu ne putem salva decât prin altă formă politică. Evreii s-au opus cu toate mijloacele de care dispune imperialismul lor subteran, cinismul şi experienţa lor seculară. Trebuie să ne intre tuturor în cap o dată şi pentru totdeauna: evreii n-au nici un interes să trăiască într-o Românie consolidată şi conştientă”.

Iar Noica: „Regretăm că le este interzis [evreilor, nota mea, G.S.] să vadă şi să înţeleagă tot ce e bun, tot ce e purtător de adevăr în Legionarism. Regretăm suferinţa lor de a nu participa cu nimic, nici măcar cu o nădejde, nici măcar cu o iluzie, la ziua românească de mâine”.

Şi Mircea Eliade: „De la război încoace, evreii au cotropit satele Maramureşului şi ale Bucovinei, şi au obţinut majoritate absolută în toate oraşele Basarabiei… Iar dacă le spui [conducătorilor politici] că pe Bucegi nu mai auzi româneşte, că în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbeşte idiş, că pier satele româneşti, că se schimbă faţa oraşelor – ei te socotesc în slujba nemţilor sau te asigură că au făcut legi de protecţia muncii naţionale”².

Şi tot Cioran: „A scris fraze pentru care cuvântul <scandalos>pare blând. A doua limbă a lui Cioran a fost germana, nu franceza, cum se crede. Cioran a avut o bursă în Germania pe când Hitler era la apogeul puterii sale; trimitea scrisori din Berlin, afirmând că Hitler ar fi cel mai mare om din istorie şi că marele lui merit constă în anihilarea spiritului critic german. A scris şi următoarea frază: <Dacă ar fi să aleg între Isus şi Căpitan – deci, Codreanu, şeful Gărzii de Fier – aş alege Căpitanul>. Există şi asemenea fraze aiuritoare. Spre deosebire de Eliade, Cioran era nihilist. În cartea lui Schimbarea la faţă a României susţinea că dacă vrem să schimbăm ţara asta, trebuie întâi să-i dăm foc³”.

Eliade, Cioran, Noica, considerate şi astăzi figuri emblematice, asumându-mi eu un „delict iconoclast”, le subliniez „meritele propagandei antisemite”. Ca să nu mai vorbim de personalităţile din pozele de pe pereţii claselor unde am învăţat, unele fiind de asemenea amintite în această carte ca propagatori ai urii faţă de evrei…

Însă personajul cel mai emblematic al „antisemitismului intelectual” rămâne profesorul Nicolae C. Ionescu, celebrul Nae Ionescu, cel ce a reuşit să domine minţile cele mai răsărite ale tineretului interbelic românesc: „…pe lângă Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, George Murnu, Vasile Moisescu ş. a., <feciorii lui Nae>, cum îi numeşte într-un articol Bellu Zilber⁴”. Şi, citind Jurnalul, vom mai găsi încă mulţi alţii.

Se poate recunoaşte într-un aliniat din „Prelegerile de filosofia religiei” punctul de plecare al ideologiei lui Nae Ionescu: „Va să zică, personalitatea umană care, în cazul cercetărilor ştiinţifice, mai mult sau mai puţin se pierde în faţa realităţii, personalitatea aceasta umană care-şi subordonează va să zică existenţa ei existenţei obiective a realităţii, îşi cere drepturile ei speciale în consideraţiunea filosofic-religioasă”⁵. Formularea aceasta se pretează la numeroase interpretări, chiar şi la justificarea afirmaţiilor succesive în evoluţia atitudinii profesorului. (Cum, de pildă, a fost şi traiectoria relaţiei cu Hechter Sebastian.)

Într-un Cuvânt al editorului⁶, la Roza Vânturilor, Mircea Eliade scrie: „Pe Nae Ionescu nu-l interesa decât un singur lucru: a fi tu însuţi. Problema sufletului românesc este o problemă ontologică înainte de a fi una istorică”. Da, dar caracteristic şi esenţial pentru gândirea lui Nae Ionescu mi se pare o frază care conţine concluzia la o conferinţă în care se referă la conceptul de naţiune. „Deci eu sunt dator lui Dumnezeu numai în naţia mea. Ori, cum naţia este cel mai important cerc colectiv în care trăieşte omul în istorie, eu n-am decât un singur tribut de plătit în viaţă, faţă de Dumnezeu: prin izraelian. Dacă Dumnezeu nu este numai Dumnezeul meu, dacă nu este un Dumnezeu singular, ci este şi al ungurilor, francezilor etc., atunci eu n-aş mai fi român şi n-aş mai putea plăti lui Dumnezeu tributul meu prin naţia mea”⁷. Aşadar, legionarul nu este dator nimănui decât unui Dumnezeu numai al său şi al neamului său. Acest deziderat a fost gândit de nenumărate ori în istorie, din perioada tribală şi până astăzi. De la acest deziderat porneşte dispreţul xenofob, justificarea şi „legitimitatea” oricărei acţiuni împotriva celuilalt. Uneori a rămas doar strict teoretic, alteori – vai! – a fost pus violent în practică.

Sebastian însuşi are momente când realizează că „profesorul” l-a hipnotizat şi pe el, ca pe atâţia alţii: „Dar vă spun, nu prin ce ne-a învăţat este Nae Ionescu <profesorul> nostru, ci prin sensul pe care îl dă el propriei sale vieţi. Un om care nu propune vieţii sale o dramă de rezolvat este un absent. (…) Pentru străini şi adversari, Nae Ionescu este un personaj enigmatic, un fel de periculos regizor al vieţii publice. Legenda lui sperie, indignează sau intrigă.”

Giorgioni: „Prin aceasta devenise periculos Nae Ionescu pentru regimul politic la putere, dictatura carlistă: prin covârşitoarea, socratica influenţă asupra tineretului studios, influenţă care a fost, iniţial, infinit benefică⁸.”

O a doua ipoteză: dacă biografia lui Sebastian n-ar fi fost atât de neobişnuită prin faptul că Hechter a frecventat şi a fost fascinat de „intelectualii legionari”, dacă nu ne-ar fi lăsat Jurnalul, După două mii de ani şi Cum am devenit huligan, cred că notorietatea sa s-ar fi stins treptat, la fel ca şi notorietatea tot mai palidă a altor autori interbelici: nu opera literară, ci comentariile asupra comportamentului omului sunt cele ce au generat o bibliografie atât de masivă.

Hechter s-a dorit Sebastian, dar momentele de cumpănă nu i-au permis-o. În timpul atrocităţilor comise cu ocazia „rebeliunii legionare”, ştiindu-se într-un pericol iminent, chiar fără încă să cunoască gravitatea şi dimensiunile crimelor în plină desfăşurare, este doar evreu şi nu doreşte decât să fie împreună cu Mama, măcar să împărtăşească împreună soarta⁹. Ghetoul îl cheamă, iluzia că în grup şi nu singur se moare mai uşor este o himeră general-umană. (Dar nu numai umană: şi oile se împing unele în celelalte în caz de primejdie.) „Miercuri, 22 ianuarie 1941, 9½ seara Singur. Telefonul întrerupt de azi la prânz. Cu neputinţă să ştiu ce se petrece acasă, în Antim. Aş vrea să-i pot spune Mamei un cuvânt. Aş vrea s-o aud vorbind. Mă gândesc prin ce clipe de spaimă trec ei acolo. îmi pare rău că n-am avut destulă hotărâre azi-dimineaţă – când se mai putea – să alerg până la ei şi să rămân acolo. Toţi laolaltă, poate ne-ar fi fost mai uşor să aşteptăm. Îmi promit ca mâine – dacă va mai fi <mâine> – să mă duc neapărat la ei. Orice va fi, să fim împreună”¹⁰.

Nu ştiu dacă Sebastian ar fi putut să evadeze din mijlocul cercului ce se tot strângea în jurul său – unii au mai reuşit -, dar cred că nici n-a încercat. Hechter a fost un şoricel hipnotizat de şarpe. Asemenea multor evrei, Hechter nu putea să creadă că „soluţia finală” va fi într-adevăr aplicată nici atunci când deportările erau deja pornite. „Marţi, 22 septembrie 1942: Familiile ridicate joi noaptea au fost expediate azi-dimineaţa. Până în ultimul moment s-a crezut că se va reveni asupra măsurii. Încă nu credem în atâta nenorocire. Încă ni se pare că mai e loc pentru îndurare. Dar azi-noapte (fără să ştiu câţi şi cine) un alt lot de evrei au fost ridicaţi [sic] de la casele lor. treptat, metodic, planul deportării se pune în aplicare.¹¹”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.