S-a stins Matei Călinescu

A debutat editorial în 1964, cu „Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu. Semnificaţii şi direcţii ale etosului eminescian”. Un an mai târziu a venit rândul “Aspectelor literare”, urmate, în 1967, de “Eseuri critice”, apoi de încă o rundă de eseuri. A acoperit şi clasicismul european, şi “Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă”. Înaintea lor trecuse deja graniţa eseului, hibridizându-l cu un roman în “Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter” (a treia ediţie a fost publicată de Polirom în 1995), premiat de Uniunea Scriitorilor. Matei Călinescu a fost, după cum mulţi uită căci, după cum deplângea criticul Carmen Muşat, versurile sale nu au fost reeditate, şi un poet extrem de talentat, de la “Semn” (1968) şi până la “Tu: elegii şi invenţii” (2004).

 

În 1973, primind o bursă Fullbright, a devenit visiting profesor la Universitatea din Bloomington, Indiana, iar după încheierea bursei a cerut azil politic şi s-a stabilit în Statele Unite, devenind cetăţean american în 1979. Cariera sa universitară din SUA, de profesor de literatură comparată, s-a concretizat în două volume proprii – “Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism”, (Duke University Press, 1987) şi “Rereading” (Yale University Press, 1993) - publicate în România nu fără un oarecare decalaj.

 

Cel dintâi, cu un titlu tradus mot a mot, a apărut la Univers în 1996 şi a intrat instant în bibliografia filologilor. Polirom l-a publicat pe al doilea în 2002, sub denumirea “A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii” (Premiul AER pentru ştiinte umane), volumul conţinând şi un capitol inedit. A co-editat cu D.W. Fokkema cartea “Exploring Postmodernism” (Amsterdam si Philadelphia, John Benjamins, 1988). Printre alte lucrări publicate în limba română se numără “Amintiri în dialog”, împreună cu Ion Vianu (Bucureşti, Editura Litera, 1994, ed. a doua, Iaşi, Polirom, 1998, ed. a treia, Iaşi, Polirom, 2005), “Eugene Ionesco: teme identitare şi existenţiale” (Junimea, 2006), “Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecţii” (Polirom, 2002; Marele Premiu al ASPRO), “Portretul lui M” (2003) (urmat de un “Postscriptum”) şi “Un fel de jurnal (1973-1981)” (2006). 

 

Exilul l-a marcat, însă l-a descris mereu ca pe o eliberare. Într-un interviu cu Cristina Poenaru, în „România literară”, în 2002, spunea că la plecare, a lăsat în urmă o „situaţie schizofrenică. În exil m-am simţit liber – dar liber într-o societate ale cărei reguli nescrise nu le cunoşteam, liber de o libertate abstractă. În acelaşi timp, această libertate era vitală pentru gândire, pentru ceea ce aş numi «respiraţia minţii»”. Despre alegerea exilului i-a vorbit, în urmă cu trei ani, şi Martei Petreu, amintindu-şi de racolări: „Ofiţerii care mă contactau nu acceptau refuzul meu şi-mi mai dădeau timp de gândire, reveneau. Eram profund dezgustat (inclusiv de frica pe care mi-o produceau aceste întâlniri), îmi era fizic greaţă. Când am optat pentru exil, m-am gândit şi la acea greaţă. Nu puteam să mă mai întorc”. România comunistă este, în interviul acordat Martei Petreu, o „închisoare plină de delatori” din care Călinescu nu poate regreta decât că a ezitat să plece. „Dar şi exilul a fost pentru mine o formă de sinucidere – nu morală şi intelectuală, ci sentimentală. Lăsam în urmă familia, mulţi prieteni dragi”.

 

Legătura cu România nu s-a dizolvat însă peste ocean, eseistul recunoscându-i Martei Petreu că, „în măsura în care identitatea e determinată lingvistic, n-am încetat niciodată să fiu român, chiar şi atunci când mi s-a părut că a fi român e o ruşine şi o pedeapsă, chiar şi atunci când am detestat nu numai comunismul românesc, atât de grotesc şi de primitiv, dar şi România ca atare, «România eternă», periferia periferiilor, blestemată geografic şi istoric să fie mereu la margine”.

 

Până la pensionare, a rămas profesor de literatură comparată şi studii vest-europene la Universitatea din Bloomington, fiind şef de departament între 1996 şi 1998. Până în 1994, la prima revenire în ţară, a avut o activitate academică foarte bogată în străinătate: pe lângă postul de la Universitatea din Bloomington, a mai fost codirector al Conferinţei Internaţionale „Persuasion et violence” din Geneva (1980), membru al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată, visiting profesor la Universitatea din Chicago în 1988, bursier al National Endowment for the Humanities (1991) şi al Centrului Woodrow Wilson din Washington.

 

Revenit în ţară în 2003, după moartea fiului său, care i-a inspirat volumul „Portretul  lui M”, Călinescu a petrecut tot mai mult timp în România. Într-un interviu acordat lui Ovidiu Şimonca în 2005, eseistul spunea că nu îi e teamă de moarte şi crede în miracolul vieţii. „Pe coperta volumului «Tu: elegii şi invenţii» am pus aceste versuri: «Zădărnicia miracolului vieţii este ea însăşi un miracol / Ea ne dă cel mai profund motiv de a trăi»”, declara Călinescu la 71 de ani.