24 iunie, zi dedicată iei

La data de 24 iunie, în fiecare an, începând din 2013, este sărbătorită Ziua Universală a Iei (Ziua Iei).

Ia sau cămaşa cu altiţă a reprezentat întotdeauna piesa principală a portului femeiesc tradiţional românesc, care prin ornamentică, prin calitatea materialelor şi a execuţiei, punea în evidenţă statutul social, economic şi civil, dar şi personalitatea purtătoarei, notează site-ul www.muzeul-etnografic.ro. Cămaşa cu altiţă este cunoscută la nivel local/regional cu denumirile: ciupag (Oltenia, Muntenia, Transilvania), ie cu umăraş (sudul Transilvaniei), ie fetească (Transilvania), spăcel (Arad), cămaşă zoroclie (Telorman), mânecar (Lovişte, Vâlcea), cămaşă răsucită (Vrancea), cămeşă cu lăncez (Neamţ, Suceava), precizează site-ul https://patrimoniu.ro/.

Comunitatea online „La Blouse Roumaine”, fondată de Andreea Tănăsescu, a propus, în 2012, ca data de 24 iunie, când are loc sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul şi cea străveche a Sânzienelor şi Drăgaicei, să devină o zi dedicată iei şi să fie cunoscută drept Ziua Universală a Iei. În iunie 2013, a avut loc prima ediţie cu tema „Sânzienele îmbracă Planeta în IE”, care a declanşat o adevărată mişcare culturală şi a readus în actualitate cămaşa şi portul tradiţional românesc. În 2022, comunitatea „La Blouse Roumaine” a împlinit zece ani de existenţă, potrivit paginii sale de Facebook, https://www.facebook.com/LaBlouseRoumaine10/.

Cunoscute în întreaga lume, picturile „La blouse roumaine”, ce au în centrul lor cămaşa românească cu altiţă, poartă semnătura lui Henry Matisse, unul dintre cei mai mari pictori ai secolului al XX-lea. La rândul lor, pictorii români precum Constantin Daniel Rosenthal, cunoscut pentru tabloul „România revoluţionară”, în care Maria Rosetti este redată purtând ie şi năframă, dar şi Carol Pop de Szathmári, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Şirato, Nicolae Tonitza, Nicolae Grigorescu, Dumitru Ghiaţă ş.a. au înfăţişat atât ia cât şi costumul tradiţional femeiesc în picturile lor.

Un promotor consecvent al costumului popular femeiesc a fost Casa Regală a României. Regina Elisabeta (1843-1916) a îmbrăcat costumul popular, încă din 1885, cu precădere pe cel din Argeş şi Muscel, la diverse evenimente, apreciindu-i bogăţia şi rafinamentul broderiilor, eleganţa şi preţiozitatea materialelor. Regina Maria (1875-1938) a adoptat, la rândul său, costumul popular ca ţinută oficială la diverse recepţii şi evenimente naţionale, exemplul său fiind urmat şi de doamnele înaltei societăţi româneşti.

Iniţial, cămaşa era croită din pânză de cânepă ţesută în casă, la război, apoi, cu trecerea timpului a început să fie făcută din pânză de in şi borangic – pentru cele de sărbătoare, de in şi cânepă cu urzeală de bumbac, din bumbac – pentru cele de zi cu zi, şi se distingea, în funcţie de regiune, atât prin motive, cât şi prin tehnicile de decorare, transmise de la o generaţie la alta, fapt care a conservat tradiţia, bunul gust şi unicitatea. Culorile folosite la cusut erau în două – trei nuanţe cromatice, de regulă, dar erau ii cusute în întregime cu fir negru (Mărginimea Sibiului). La acestea se adăugau, după specificul zonelor, culori pastelate, fire metalice, flori, fluturi şi mărgele. În componenţa motivelor folosite la decorarea iilor intrau floarea, figurile abstracte (geometrice), animalele, elementele cosmice, toate redate în forme stilizate. Brodate pe faţă, spate sau mâneci, aceste simboluri protejau persoana care urma să poarte acea ie, ţinând răul şi ghinionul departe. Iile cusute arătau, totodată, statutul femeii. Astfel, cele căsătorite şi cele în vârstă purtau modele de croială modeste şi culori mai temperate. Cele tinere îşi coseau iile în culori vii pentru a atrage peţitori. Erau cusute ii pentru ceremonia nunţii sau pentru zilele de sărbătoare, bogat împodobite, altele pentru horă, iar altele, cele mai simple, se regăseau în vestimentaţia zilnică.

Vechea formă a cămăşii femeieşti tradiţionale era cămaşa lungă, cămaşa „pe de-a întregul”. În timp, partea de sus a cămăşii s-a desprins de poale, separându-se cămaşa scurtă (numită cel mai adesea cu termenul „ie”, derivat din latinescul „tunicae lineae” – tunică subţire purtată pe piele) de poalele care se încreţeau în jurul taliei sau erau cusute de partea de sus a cămăşii. Se remarcă păstrarea cămăşii lungi în spaţiul dunărean şi predilecţia pentru separarea ei în două părţi (ie şi poale) în Transilvania, Banat şi Moldova. Denumirea de cămaşă cu altiţă apare ca urmare a diferenţierii pe criterii tehnice şi de ornamentare a cămăşilor. Altiţa este acea bucată de pânză dreptunghiulară, plasată pe umăr, care face parte din structura cămăşii, ce uneşte stanul din faţă (pieptul cămăşii) cu cel din spate, fiind folosită ca element de lărgire a cămăşii. Cămaşa femeiască era adaptată perfect mişcării corpului, iar altiţa a apărut ca răspuns la necesitatea mişcării în voie a braţului. Iniţial altiţa era mică (cât să cuprindă umărul), iar mâneca se prindea de ea prin încreţire şi era mai largă. O dată cu trecerea timpului altiţa a crescut în dimensiuni, devenind egală cu lărgimea mânecii, prinzându-se întinsă de mânecă, nemaifiind încreţită. Altiţa, la cămăşile vechi, înainte de a fi spălate, se putea desprinde pentru a nu fi supusă uzurii, notează site-ul https://patrimoniu.ro/.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.