Bastonul contelui (55)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Ceea ce i-a luat scribului şi mai mult timp să afle a fost cum a pornit relaţia dintre Laufenberg şi Ambrogio II. Iată cum: Ronaldo, în calitate de asistent al administratorului Ţipor, a făcut cunoştinţă şi înainte cu justiţia, numeroasele afaceri ale Contelui – cele cunoscute şi cele necunoscute – ducând în mod inevitabil şi la episoade petrecute în sălile de judecată. Ţipor nu se mai deplasa de mult la acele cauze. Şi din cauza vârstei, dar şi din credinţa că nu poate nici o clipă scăpa de sub ochi complexitatea treburilor de care se considera direct răspunzător. (Ambrogio, desigur, nu se deplasa nici atât) Aşa că uneori era trimis asistentul Ronaldo, ca să poată raporta cum s-au desfăşurat dezbaterile şi cum s-au comportat avocaţii. O singură dată, rolul acesta i-a fost atribuit lui Valentini, iar procesul acela a fost printre foarte puţinele pierdute de Stăpânul de la Segrate. Ceea ce i-a întărit şi mai mult neîncrederea lui Ţipor în ajutorul de contabil care i-a fost vârât, împotriva voinţei, în cancelarie. Avocaţii Contelui erau, desigur, printre cei mai buni şi cei mai scumpi civilişti ai acelui timp, vulpi bătrâne, excelenţi cunoscători ai tuturor şiretlicurilor meseriei. Printre care şiretlicuri era şi folosirea unui „martor de profesie” de talia lui Laufenberg. Probabil că de aceea nici nu transpiră prea multe amănunte despre viaţa aceluia, ocupaţia sa cerându-i să apară de fiecare dată ca un anonim nimerit în procesul în care era folosit. (Cum, totuşi, într-un protocol apare drept „baron Cristofor Alois von Luafenberg”, scribul a căutat amănunte nu numai în arhive, ci chiar şi pe internet. N-a găsit nici o informaţie pentru cineva cu acest nume, deşi „Laufenberg” apare de destule ori pe Google, însă nu şi „Cristofor Alois Luafenberg”. Iar o casă nobiliară Laufenberg nu se iveşte nici ea. Probabil că titlul – care nu este ataşat numelui de fiecare dată! – a fost folosit doar din când în când, pentru a atenua frecvenţa intervenţiilor şi a da o greutate şi un prestigiu mai mare declaraţiilor. Probabil…)

Cu ocazia acelor deplasări ale lui Ronaldo, trebuie să se fi cunoscut cei doi. Iar, mai târziu, „administratorul interimar” n-a avut decât să-i dea împuterniciri lui Laufenberg, după modelul celor pe care le-a primit el de la Ţipor. Şi aşa, în procesele moştenitorilor Contelui Ambrogio, „martorul de profesie” a devenit reprezentantul (ne)oficial al Celui de Al Nouăzeci şi doilea. (Vreme când „administratorul interimar” a dobândit şi calitatea de tutore oficial al minorului, după un proces foarte scurt împotriva lui Arturo Panzaritti, un proces orchestrat şi de Laufenberg şi câştigat după ce judecătorul a admis că unchiul lui Ambrogio II, deşi rudă apropiată, fiind în concurenţă şi pentru moştenire, se afla într-un evident conflict de interese, în vreme ce funcţionarul defuncţilor era neutru în toată acea dispută¹.)

În ceea ce priveşte miracolul cum de a fost în stare să ţină în frâu Ronaldo averea atât de risipită şi de puţin cunoscută a lui Ambrogio II, în clipa aceea, scribul n-a putut avansa decât supoziţii: fie că a avut la dispoziţie un set de registre de care n-a ştiut nimeni, fie că dispunea de o memorie cu totul ieşită din comun, aptă de a-l ajuta să-şi aducă aminte toate (majoritatea) datelor cu care s-a lucrat „la vedere” înaintea acelei nopţi tragice, fie că – de ce nu? – Laufenberg a avut pe vremuri un rol mai mare decât i l-a atribuit scribul. Ca de obicei, şi scribul a văzut târziu ceea ce se afla în faţa ochilor săi.

Şi, totuşi, scribului îi mai rămâne să răspundă la o întrebare: dacă Laufenberg dispunea de o influenţă atât de mare în sălile de judecată, cum de nu s-a oferit el unuia sau altuia dintre pretendenţii la moştenire şi a preferat să-i rămână fidel unui prunc de trei ani, unui prunc atât de vulnerabil şi unui „administrator interimar”? Mult mai târziu, Ambrogio II ar fi descoperit că bunicul bunicului, Stăpânul, a lăsat o sumă fixă pentru prevenirea unor „atacuri neprevăzute la integritatea bunăstării familiei”. Doar că, admiţând că aceste sume ar fi fost alocate într-adevăr, ele ar fi avut sens doar dacă ar fi rămas tot în mâinile unui descendent al Contelui. Care nici el – oricât de grijuliu ar fi fost – n-a putut prezuma cele petrecute în noaptea aceea.

Oricum, tandemul Ronaldo – Laufenberg a funcţionat ireproşabil.

Din nou, scribul a atins performanţa de a flecări multă vreme despre Al Nouăzeci şi doilea fără a vorbi aproape deloc despre el. Doar că, de data asta, crede că n-a abuzat nejustificat de răbdarea bunului cititor: explicându-şi sieşi cele întâmplate, el speră că şi cititorul le va înţelege mai uşor.

Aşadar, fiul Mariei Anna-Magdalena a fost trimis la culcare înainte ca straniile evenimente din noaptea de 20 spre 21 august 1771 să se declanşeze, lăsându-l orfan de toate rudele din cele patru generaţii ale strămoşilor dinspre tată, patru generaţii de rude care s-au tot agitat, până atunci, în jurul său. Faptul că a fost scos la timp din încăpere i-a salvat viaţa.

Singur de la vârsta de trei ani, nici măcar nu a realizat că s-a aflat în miezul unor dispute unde „ulii”, „hienele” şi „şacalii” încercau să-l dea la o parte din drumul lor spre pradă şi că Ronaldo şi Laufenberg, interesaţi de situaţia de „interimat”, îl protejau. Aşa că a crescut în incertitudinea în care se afla personalul Castelului, o incertitudine ce se mula pe zvonurile atât de schimbătoare şi de contradictorii ce n-au încetat să acopere, asemenea unui clopot de sticlă murdară, Castelul de la Segrate. La început, foarte sensibili la fiecare fapt ce ar fi putut aduce domeniul în mâinile unuia sau altuia dintre pretendenţi, cu timpul, oamenii s-au manifestat în legătură cu cele ce se vorbeau cu mult mai mult calm. Ba, incertitudinea nepărăsindu-i niciodată, făcându-i fatalişti, îşi permiteau chiar ironii despre câte cineva dintre cei ce se judecau pentru averea Celui de Al Nouăzeci şi doilea. Căci, indiferent de ce se colporta, Al Nouăzeci şi doilea a rămas constanta din Castel. Şi, prin el, şi administratorul interimar.

Iniţial, familia Panzaritti a fost pe punctul de a pune mâna pe întreaga avere, întrucât familia Panzaritti era singura strâns unită prin rudenie de Contele Ambrogio. Mai înainte doar prin alianţă, când Al Nouăzecilea s-a căsătorit cu Anna Maria, apoi chiar prin sânge, când s-au născut Maria Anna-Magdalena şi Filipo Emanuele (Luigi). Totul părea să ducă la această urmare, până ce a apărut Gianluca Moreni şi, după foarte scurtă vreme, alţi şi alţi pretendenţi, fiecare fluturându-şi gălăgios în mâini argumentele. Aşa că, dacă în primele zile de după noaptea aceea lucrurile erau atât de clare, după doar alte câteva zile, cavalcada proceselor s-a şi declanşat.

Iniţial, locuitorii domeniului, puşi în faţă unui lucru deja parcă hotărât, au început să se obişnuiască la gândul că vor trebui să slujească familia Panzaritti. Când, însă, au apărut posibilele alternative, s-au ivit şi planurile adiacente. (Planuri, desigur, absolut iluzorii, un vizitiu şi o bucătăreasă ştiind că vor trebui să se supună şi să-şi adapteze viaţa la ceea ce se va hotărî mult peste capul lor.)

De la început, Arturo Panzaritti nu a fost deloc dorit la Segrate. Toţi cei din neamul lui erau „cu nasul pe sus”, însă Arturo, la momentul acela şeful clanului, i se părea personalului drept cel mai nesuferit. Şi Contele a ştiut să păstreze distanţa cu angajaţii săi, însă Contele a fost un aristocrat adevărat, când trecea prin faţa ta, simţeai o pornire lăuntrică de a-ţi scoate pălăria şi de a te înclina adânc înaintea lui. Iar el îţi răspundea la salut, se oprea din mers, te întreba de sănătate şi dacă ai tot ce-ţi trebuie. Cine să conteste un asemenea om? Dar, de-l întâlneai pe baronul Panzaritti, puteai să-i strigi şi la ureche orice salut, el trecea cu privirea pe deasupra ta, de parcă nici nu existai. Când, totuşi, ţi se adresa, cuvintele lui şfichiuiau ca biciul. Aşa că, atunci când a venit cu cererile sale şi nepotul maicii Ana, Gianluca, şi când i s-au alăturat şi alţii, tot personalul din Castel a trecut, măcar la modul afectiv, de partea lui Moreni. Care era unul de ai lor. Păcat doar că tot personalul n-avea nici un cuvânt de spus în toată afacerea. O afacere mult prea mare pentru acei oameni. Păcat!

Nici Ţipor nu i-a simpatizat pe cei din familia Panzaritti. Şi asta nu pentru că se purtau şi cu el ca şi cu toată lumea, adică la fel ca şi cu ultimii robi, ci fiindcă nu avea deloc încredere că îl vor trata altfel nici pe micul orfan, mai ales că nu i-au arătat niciodată o dragoste prea mare. Iar faptul că şi pe vremuri între ei şi familia de la Segrate s-a instituit o ceaţă rece, venea în sprijinul temerilor administratorului.

Deşi au început să sosească tot mai des la Castel, purtându-se de acum acolo ca nişte stăpâni, o vreme parcă au şi uitat de copil. O greşeală pe care n-au mai putut-o răscumpăra. Când şi-au adus aminte nu numai de moştenire, dar şi de nepot şi au vrut să-l ia la ei la Milano, apăruseră deja şi mulţi alţi pretendenţi la moştenire sau măcar la o parte din ea. A fost momentul în care a trebuit să intervină justiţia şi să interzică tutoratul unei părţi interesate în numeroasele procese ivite ca din senin. Iar domnul Cristofor Alois Luafenberg a apărut şi el la momentul potrivit. Se poate presupune că dacă familia Panzaritti l-ar fi dus la Milano pe Cel de Al Nouăzeci şi doilea, când încă nimeni nu i se opunea, soarta averii lăsate de Contele Ambrogio ar fi fost cu totul alta. Cum de nu şi-a recuperat unchiul nepotul i-a fost multă vreme scribului de neînţeles.

Aşadar, rămas la Segrate, Al Nouăzeci şi doilea a crescut îngrijit, ca şi mai înainte, de femeile însărcinate în acest scop. Lipsit de afecţiunea maternă, el avea să se consoleze cu confortul unui trai lipsit de orice restricţii materiale şi de cvasi continuitatea rutinei pe care Ronaldo a izbutit s-o menţină în Castel. Se pare, însă, că fiinţa umană este sensibilă încă de la concepţie la cele ce se întâmplă în jur. Degeaba suntem obişnuiţi să afirmăm că un bebeluş n-are cum să înţeleagă ce se petrece în jurul lui ţi că mai târziu nici nu-şi mai aminteşte. Nu le înţelege şi nu conştientizează, însă traumele se ascund undeva în adâncul sufletului său, asemenea unor tumori psihice, unele dintre acestea putând declanşa mai târziu „comportamente de neînţeles”². Afirmaţia se potriveşte şi lui Ambrogio II şi o parte însemnată a conduite sale (în contradicţie cu comportamentul său general) probabil că s-a născut din furtunile prin care a trecut în copilărie. („Noroc doar că bietul copil orfan nu îşi dă seama de mizeriile prin care i-a fost dat să trăiască³”, spuneau femeile care aveau grijă de el şi care se mirau că puştiul nu plângea de dorul mamei şi a celorlalte rude, că nu era mai niciodată bosumflat, că era mereu activ, preocupat de ceva nou. Ambrogio II părea că nu suferă. El a făcut parte dintre cei puţini apţi de a transforma suferinţele în câştiguri.)

De multe ori, fie logica scribului nu este corectă, fie logica evenimentelor este şchioapă şi numeroase fapte se derulează împotriva a tot ce pare firesc. După ce „ulii” şi „şacalii” s-au tot muşcat între ei, a sosit şi momentul când au ajuns să constate că principalul obstacol în faţa averii la care jinduiau îl constituia singurul supravieţuitor al nopţii de 20 spre 21 august 1771, al nopţii aceleia. Rivalii de moarte au ajuns asociaţi. Aşa că au urmat atacuri ale unei adevărate coaliţii împotriva lui Ambrogio II. Chiar şi Arturo Panzaritti a intrat în acea alianţă, deşi pretenţiile sale tocmai prin intermediul „bietului orfan”⁴ se manifestau. S-a mers până acolo încât a fost atacat în instanţă însuşi statutul civil al băiatului, folosindu-se premisa că tatăl minorului nu putea fi în nici un fel dovedit a fi fost soţul Mariei Anna-Magdalena, bolnăviciosul marchiz din Umbria. Şi nu s-a pretins doar că băiatul s-ar fi născut dintr-o relaţie extraconjugală, că ar fi fost un copil din flori şi că Maria Anna-Magdalena ba că ar fi fost stearpă, ba că ar fi fost narcisiacă şi că ar mai fi avut copii tăinuiţi, nelipsind nici aluziile la (falsul) Sir Dominick Roosh, cu care ar fi trăit o aventură la o vârstă foarte tânără⁵. Dar s-a mers şi până acolo încât să se precizeze că ar fi vorba despre un plod adoptat, deci despre cineva care nici nu purta în vene sângele familiei Contelui. Iniţial, aşa cum scribul a mai arătat, Ronaldo, ajutorul lui Ţipor şi succesorul lui la administrarea domeniului, îşi apăra micul stăpân râzând şi arătând spre bărbia adânc despicată a băiatului, de parcă ar fi spus că nu există o dovadă mai evidentă că Ambrogio II este sânge din sângele stirpei sale. Pe urmă, însă, justiţia a cerut probe mai serioase.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.