Centenar:  Legea minelor din 4 iulie 1924 (I)

Celebra Lege a minelor din 1924, comună pentru mine (aur etc.) şi petrol, scoasă de liberali în cadrul politicii prin noi înşine (care se opunea politicii  porţilor deschise) a apărut în Monitorul Oficial din 4 iulie;  are 271 articole şi 37 pagini. Am găsit-o la Biblioteca Centrală Universitară Carol I; se poate  copia doar prin fotografiere (textul complet Legea minelor din 4 iulie 1924

Legea minelor din 1924 a fost votată de Adunarea deputaţilor la 27 iunie 1924, cu unanimitate de 134 voturi. Această lege a fost votată în Senat la 28 iunie 1924, cu majoritate de 66 voturi contra 2. Ministrul Industriei şi Comerţului era Tancred Constantinescu.

Legea prevedea,  în principal, că resursele naturale, printre care  aurul şi petrolul, să fie exploatate doar în companii mixte  (societăţi anonime miniere române)  (Art. 32),  în care capitalul românesc să aibă cel puţin 60 % participare (Art. 33):

Art. 32. –  Concesiunile  (de exploatare n.n.)  se acorda numai intreprinderilor constituite ca societati anonime miniere romane ….

     Capitalul societatii va trebui sa fie suficient pentru exploatarea  concesiunii.

…

Art. 33. – La constituirea societatilor anonime romane, statutele vor trebui sa respecte urmatoarele principii:

1. Actiunile vor fi nominative si de valoare nominala maxima de 500 lei; ele nu vor putea fi transmise decat cu autorizarea consiliului de administratie. Intre romani aceasta autorizare nu este necesara.
2. Numarul voturilor fiecarui actionar va fi limitat;
3. La sporiri de capital, numai 70% din spor  se va da vechilor actionari; echivalentul salariului pe un an, insa cel mult pana la 10% se va rezerva functionarilor si lucratorilor intreprinderii in aceleasi conditiuni ca si vechilor actionari; restul va fi distribuit la actionarii noui, dandu-se preferinta subscriitorilor cu sume mici. Subscriptiunile vor fi publice;
4. Capitalul detinut de cetatenii romani in societate trebuie sa reprezinte cel putin 60% din capitalul social. Pentru intreprinderile existente, cari in decurs de 10 ani dela promulgarea legii se obliga a se nationaliza, procentul capitalului romanesc se reduce la 55%;
5. Doua treimi dintre membrii consiliului de administratie, ai comitetului de directie si dintre censori, precum si presedintele consiliului de administratie, vor fi cetateni romani.

………..

A existat o puternică presiune externă, europeană şi americană, ca legea să fie modificată la articolele 32, 33. În 1929, în urma presiunilor externe, după pierderea alegerilor de către liberali, legea minelor din 1924 a fost abrogată (amănunte în Anexă).

Consider că Legea  minelor din 1924 este o perlă a coroanei României interbelice prin formă, claritate şi expresie a interesului naţional şi privat românesc, în comparaţie cu  Legile minelor  61/1998 şi 85/2003 şi cu Legile petrolului   134/1995 şi 238/2004 ale republicii României postdecembriste. Și că, din păcate,   P.N.L.-ul postdecembrist este o umbră palidă a  P.N.L.-ului interbelic.

ANEXĂ

Citate din  GH. BUZATU: “O ISTORIE A PETROLULUI ROMÂNESC”

Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009, 671 pagini, aflată pe internet (sublinierile îmi aparţin).

„(Programul „prin noi înşine” şi cel al „porţilor deschise”)

După 1918, toate partidele şi grupările politice din România au întocmit programe pentru redresarea şi dezvoltarea economică a ţării. … Unul din punctele de program cel mai dezbătut şi care a condus, în linii mari vorbind, la delimitarea a două tendinţe în cadrul politicii economice postbelice a partidelor de guvernământ din România se referea la rolul capitalurilor străine în refacerea şi, apoi, în dezvoltarea economică a ţării….. Dezacordul a intervenit numai în legătură cu rolul şi gradul de colaborare ce trebuia admis şi regimul care urma să fie aplicat capitalurilor străine. Cele mai multe dintre partidele politice româneşti s-au pronunţat pentru admiterea în ţară a capitalurilor străine fără îngrădiri, pentru libera lor confruntare pe tărâmul economico financiar cu capitalul autohton. Acest punct de vedere nu a fost însuşit de către P.N.L. care, fără a respinge necondiţionat colaborarea capitalurilor străine, a insistat ca să se rezerve capitalului naţional rolul primordial în valorificarea bogăţiilor naturale ale României. Din această confruntare de concepţii şi opinii între partidele politice ale cercurilor guvernante au reieşit principalele tendinţe care au divizat burghezia românească – în general vorbind – în două tabere pe tărâmul politicii economice promovate după primul război mondial: politica prin noi înşine şi cea a porţilor deschise.

*

Proclamată de către P.N.L. înainte de Primul Război Mondial, politica prin noi înşine reflecta interesele celei mai puternice grupări a burgheziei româneşti, în speţă a celei liberale. …… teoreticianul incontestabil al politicii prin noi înşine a fost Vintilă Brătianu. …În perioada cercetată, fruntaşul liberal a fundamentat programul prin noi înşine sub forma lui integrală – aceea a naţionalismului economic. Aşa după cum au observat unii cercetători, concepţia naţionalismului economic – care a stat la baza activităţii economice a multora dintre statele europene în urma primului război mondial – izvora din premisa că „fiecare naţiune constituie o entitate economică autonomă, cu alte cuvinte că fiecare naţiune alcătuieşte un organism economic, de sine stătător, având interese specifice (sublinierea autorului, – n.ns.)”. Vintilă Brătianu a dezvoltat doctrina naţionalismului economic într-o serie de studii apărute după război. … În acest cadru, Vintilă Brătianu a întrevăzut ca să se rezerve primul loc „forţelor vii ale naţiunii”, adică capitalului, muncii şi iniţiativei româneşti. …

… Politica economică propovăduită de Vintilă Brătianu şi colaboratorii săi a fost respinsă de către adversarii lor politici şi nu a convenit de fel capitaliştilor străini. Ea a fost calificată ca ţinând de domeniul „naţionalismului economic agresiv” şi ca neconformă cu interesele şi situaţia României după primul război mondial. Un aspect important al problemei abordate este legat de activitatea diplomatică strălucită desfăşurată de N. Titulescu, în perioada cercetată, pentru protejarea intereselor României. Ca ministru la Londra ori ca ministru de externe, ca delegat al României la diverse conferinţe internaţionale ori la complicate negocieri economico-financiare postbelice, marele diplomat a fost permanent animat – după cum singur a spus – de „imboldul natural de a-ţi apăra ţara”. De asemenea, fiind însărcinat să trateze la Londra reglementarea datoriilor de război ale României către Marea Britanie, el îi comunica lui Vintilă Brătianu, din Paris, la 17 aprilie 1924: „Te rog să crezi că nu voi cruţa nici o sforţare pentru ţară. Am luat la inimă toate aceste chestiuni şi mă voi bate, cum mă voi pricepe mai bine, până la epuizare, numai să reuşim în toate greutăţile ce avem”. Misiunile sale l-au pus în contact cu reprezentanţii diverselor state, ai marilor puteri mai cu seamă, fapt ce i-a permis să pătrundă ţelurile şi metodele acestora; iar tratamentul pe care aceştia l-au rezervat în unele privinţe României după primul război mondial Titulescu l-a dezaprobat, observând cu deplină dreptate că: „România a putut face faţă la toate nedreptăţile. Greşelile i-au fost întotdeauna măsurate cu metrul. Nedreptatea şi dreptul, cu milimetrul”. Asemenea altor oameni politici ai timpului, precum şi liberalilor în ultimă instanţă, N. Titulescu a admis colaborarea capitalurilor străine cu cele româneşti la exploatarea bogăţiilor naturale naţionale, opinând chiar că legile economice din 1924 creau acest cadru; din punctul de vedere al diplomatului, o atare colaborare constituia, „în afară de aspectul economic al chestiunii, un mijloc de securitate naţională, prin crearea unei solidarităţi de interese a Occidentului cu noi”. Fiind de acord cu o întrepătrundere a intereselor României cu cele ale puterilor apusene, diplomatul se pronunţa pentru respectarea reciprocităţii, respingând ferm orice ingerinţe în treburile interne ale ţării sale. Cu referire specială la bogăţiile naţionale, el a afirmat pe atunci, la Geneva, „suveranitatea” deplină a dreptului intern. Totodată, într-un subcomitet al Societăţii Naţiunilor el s-a opus cu tărie celor care insistau pentru internaţionalizarea bogăţiilor naturale ale statelor posesoare, precizând – cu menţiune anume la petrolul românesc – că „nu accepta” presiuni pe această temă asupra guvernului de la Bucureşti.

Într-o epocă dominată cum se ştie de presiuni ale trusturilor internaţionale şi de tentative de internaţionalizare a bogăţiilor solului şi subsolului, Titulescu remarca cu sagacitate: „Când în România era nevoie de credite, de maşini, de susţinerea schimbului ei, nu aud niciodată vorbindu-se de internaţionalism. Când statele străine au nevoie de bogăţiile României internaţionalismul apare imediat”. De aici, propunerea fermă a diplomatului român în faţa forului de la Geneva unde reprezenta ţara: „Să ne punem în comun acord riscurile şi nevoile şi pe urmă să căutăm cum internaţionalismul se poate împăca cu suveranitatea naţională”.

… Prevederile restrictive pentru capitalurile străine înscrise în legiuirile economice au condus iremediabil la un conflict deschis între guvernul liberal şi grupurile monopoliste internaţionale care deţineau poziţii în România ori voiau să-şi facă intrarea. Capitaliştii străini au insistat pentru promovarea unei politici a porţilor deschise în România ca fiind conformă cu propriile lor interese, deşi, în ţările lor de origine, ei nu aplicau un tratament de egalitate faţă de ceilalţi parteneri şi pe care căutau să-i impună altor state. Rămâne un fapt de necontestat că guvernul I.I.C. Brătianu a pornit în adoptarea măsurilor economice de la realităţile obiective din ţară în primul rând. Dar, în acelaşi timp, nu poate fi tăgăduit faptul că legiuitorul liberal nu s-ar fi inspirat şi din politica economică urmată de alte state în perioada postbelică. În urma primului război mondial mai multe ţări au recurs la aplicarea unui regim economic favorabil – chiar exclusivist – elementelor naţionale. Astfel, în Norvegia întreprinderile pentru exploatarea căderilor de apă sau a minelor erau constituite numai cu capital naţional. În Franţa, legea minieră din 1920 impunea ca acţiunile societăţilor anonime să fie nominative, iar 2/3 dintre membrii consiliului de administraţie, cenzori, preşedintele consiliului şi administratorul delegat să fie autohtoni. Iar în Marea Britanie s-au creat după 1918 aşa-numitele „key industries” unde cetăţenii britanici deţineau în mod obligatoriu 60% din capitalul social al întreprinderilor. Cu toate acestea, în 1924, Marea Britanie şi Franţa nu au pregetat să protesteze – aşa după cum se va arăta – contra prevederilor restrictive pentru capitalurile străine introduse de guvernul liberal în legea minelor. Ceea ce însemna că pentru puternicii capitalişti străini aplicarea unui tratament de egalitate nu se punea întotdeauna pe terenul celei mai depline reciprocităţi. …

Problema capitalului străin a reprezentat unul din aspectele cele mai controversate ale politicii prin noi înşine. Reprezentanţi ai monopolurilor  internaţionale sau ai partidelor de opoziţie din ţară au acuzat, în repetate rânduri, guvernele liberale din 1922-1926 şi 1927-1928 că ele ar fi respins necondiţionat aportul capitalurilor străine sau că ar fi manifestat o condamnabilă „xenofobie” faţă de acestea. În sprijinul acestor acuzaţii au fost avansate prevederile restrictive înscrise în legile economice liberale din 1924. Asemenea aserţiuni nu corespund adevărului. Membrii guvernelor liberale şi liderii P.N.L. au subliniat nu o dată că ei doreau colaborarea capitalurilor străine şi au admis-o în cele mai multe întreprinderi create conform legilor economice edictate. Aşa, de pildă, ministrul de externe I. G. Duca a specificat în 1923 că doctrina naţionalismului economic împărtăşită de P.N.L. nu respingea nicicum „colaborarea cu străinătatea. Dimpotrivă… o reclamă ca o nevoie şi ca un stimulent. Naţionalismul economic ştie că ziduri chinezeşti nu se pot înălţa, că infiltraţiunea capitalurilor străine este fatală şi necesară”. În 1927, tot Duca avea să declare tranşant: „Nu este exact că suntem potrivnici capitalurilor străine, cerem numai introducerea lor în viaţa noastră economică sub formă de colaborare iar nu de acaparare”.

*

După Primul Război Mondial, importante forţe ale cercurilor conducătoare româneşti nu au fost de acord cu politica prin noi înşine. Ele considerau că, mai ales în condiţiile postbelice când se făcea îndeaproape simţită o puternică lipsă de capitaluri mobiliare şi se impunea cu stringenţă refacerea neîntârziată a economiei naţionale, era absolut necesar să se apeleze la ajutorul larg al capitalurilor străine. Această orientare a fost calificată ca ţinând de domeniul politicii porţilor deschise. Partizanii acestei tendinţe erau de părere că nici un fel de piedici nu trebuiau să bareze calea liberei afluențe a capitalurilor străine, acestea având să se bucure de un regim avantajos în România şi nefiind „persecutate” prin vreun fel de măsuri restrictive ca cele cuprinse în legile economice liberale din 1924. Exprimând acest punct de vedere, un colaborator al revistei „Independenţa economică” a evidenţiat astfel necesitatea capitalurilor de peste graniţă: „…O revenire grabnică la o stare economică şi financiară normală nu e cu putinţă fără aportul capitalului străin”. Un alt adept al politicii porţilor deschise nota în 1926: „Singuri nu ne putem reface… Nu există nici o putinţă de scăpare sau putinţă de îndreptare fără aportul capitalului străin”…..

Referitor la regimul de care trebuiau să se bucure capitalurile străine, un alt exponent al politicii porţilor deschise în 1923 cerea: „…în politica internă nici un gest nu trebuie făcut, nici un aşezământ nu trebuie înjghebat care să jignească susceptibilitatea capitalurilor străine fără ajutorul cărora nu putem trăi”. În linii generale s-au pronunţat în favoarea unei politici a porţilor deschise acele forţe ale burgheziei româneşti care, din punct de vedere economic, erau mai slabe sau depindeau în largă măsură de creditul străin.

Pe plan politic, gruparea porţilor deschise detaşată din rândurile cercurilor guvernante din România reunea, în mare, toate partidele politice mai importante care s-au aflat în opoziţie în vremea guvernărilor liberale postbelice …

… În ţară, Take Ionescu a fost considerat imediat după sfârşitul războiului drept cel mai fervent partizan al politicii porţilor deschise. El ar fi fost dispus – se consemna într-o notă informativă prezentată regelui Ferdinand la 3 august 1920 – să dea „tot străinilor”. Atitudinea lui Take Ionescu a fost privită favorabil de către capitaliştii străini şi de către reprezentanţii oficiali ai marilor puteri în România….

… În lupta dusă contra programului liberal prin noi înşine, Partidul Ţărănesc a beneficiat mult de aportul lui Virgil Madgearu, care în perioada studiată s-a detaşat ca teoretician al politicii porţilor deschise, iar după 1928 – unul dintre principalii autori ai transpunerii  ei în practică. Virgil Madgearu respingea în bloc doctrina economică liberală, menită – după părerea lui – să înlesnească instaurarea „dictaturii economice”, cu corolarul ei – dominaţia politică pentru P.N.L. în România. El a propus, în schimb, propriul program de „democraţie economică” în care un loc principal îl ocupa cooperarea capitalurilor străine la valorificarea bogăţiilor naturale româneşti. Virgil Madgearu nu admitea nici o discriminare faţă de capitalurile străine, ele urmând să se bucure în ţară de „aceleaşi condiţii ca şi capitalul autohton”.

După cum se observă, poziţiile Partidul Naţional Român şi ale Partidului Ţărănesc în problema capitalului străin erau sensibil apropiate. După mai multe încercări infructuoase (mai ales cea din 1924), cele două grupări politice au fuzionat în octombrie 1926, înfiinţându-se Partidul Naţional-Ţărănesc (P.N.Ţ.). În programul adoptat atunci se prevedea, la capitolul politică economică, că noul partid avea să acţioneze pentru a impune „egalitatea de tratament a capitalurilor străine şi a capitalurilor naţionale în faţa legii şi a administraţiei” (subl. ns.)…

De aceea, nu întâmplător, după 1926, naţional-ţărăniştii s-au dovedit a fi cei mai înverşunaţi adversari ai politicii economice liberale.

Capitolul VIII

1. O lege a petrolului – legea minelor din 1924 ………………….. pag. 203

….literatura extrem de bogată, referitoare la legiuirea minieră din 1924, în majoritate de partid, nu a înregistrat decât în rare cazuri aprecieri cu adevărat obiective asupra conţinutului intrinsec al regimului minier liberal.

Aşa este, de pildă, cazul lui N.I. Moruzi, care într-o teză de doctorat consacrată Legii minelor din 1924 a apreciat-o ca alcătuind un veritabil „cod minier”. Părerea exprimată de Moruzi, care s-a referit îndeosebi la latura tehnică a regimului introdus de liberali, nu este deloc exagerată. Legea din 1924 a fost rezultatul unui serios şi îndelung travaliu, îndeplinit de un grup de specialişti români în materie, în frunte cu L. Mrazec, I. Tănăsescu, I. N. Angelescu ş.a. Textul legii miniere adoptat în 1924 este incomparabil mai precis şi mai complex decât al celei precedente de la 1895 şi, în multe privinţe (clasificarea zăcămintelor minerale, stabilirea modului de valorificare a lor, prevederile relative la comasare, cărţile miniere etc.), avea să rămână aproape neschimbat în cuprinsul legilor miniere ulterioare, de la 1929 şi 1937, care doar au modificat iar nu înlocuit cele mai multe dintre cele statuate în 1924. …

… S-a specificat că trusturile internaţionale, înainte şi după primul război mondial, îşi aţintiseră privirile asupra terenurilor petrolifere ale statului român, urmărind acapararea lor. Statul a trebuit, după 1918, să facă faţă unei adevărate ofensive a companiilor străine. În timpul pregătirii regimului minier din 1924, insistentele şi repetatele intervenţii ale trusturilor, ca şi ale guvernelor apusene interesate s-au datorat în bună măsură faptului că ele doreau să obţină condiţii din cele mai avantajoase pentru achiziţionarea bogatelor perimetre petrolifere ale statului român. În cele din urmă, guvernul Brătianu a consimţit la multe concesii, dar a menţinut unele principii restrictive în legea minelor inserate îndeosebi în art. 32-33. Legea a creat un tip special de întreprinderi – societăţile anonime miniere române –, care beneficiau în principal de pe urma distribuirii unor noi terenuri petrolifere de-ale statului român. Acestea erau întreprinderi naţionale, având capital în majoritate autohton şi conducere românească.  …

După părerea lui Moruzi, stipulaţiile cuprinse în art. 32-33 din legea minelor au determinat esenţialmente caracterul ei, dezvăluind tendinţa peremptorie a legiuitorului de a înfăptui românizarea industriei miniere, în general, a celei petroliere, în special. Potrivit opiniei aceluiaşi autor, prin dispoziţiile respective s-a urmărit, concomitent, înlăturarea „posibilităţii de supremaţie a capitalului străin, a marilor societăţi internaţionale, mai ales în materie de petrol”. Prevederile art. 32-33 au nemulţumit cel mai mult grupurile străine. După 1924, acestea au combătut din legea minelor tocmai stipulaţiile neconforme cu interesele şi ţelurile lor inserate în art. 32-33. …

Din primul moment, filialele trusturilor Standard Oil Co. şi Royal Dutch-Shell din România au făcut cunoscut că refuzau să se conformeze prevederilor de naţionalizare cuprinse în legea din 4 iulie 1924. …

Efectele campaniei conjugate desfăşurată de cele două trusturi împotriva legii minelor s-au resimţit de îndată după promulgarea ei. Acţionând „mână în mână”, trusturile au început prin a concura produsele româneşti exportate în apusul Europei. Simultan, la intervenţia trusturilor, au fost coborâte în mod artificial preţurile derivatelor petroliere preluate pentru export în portul Constanţa. Pierderile înregistrate de economia naţională în consecinţă au fost importante, mai ales datorită faptului că trusturile concurau derivatele exportate de societăţile naţionale cu altele prelucrate… tot în ţara noastră de către filialele lor….

Un alt procedeu folosit de trusturile american şi anglo-olandez cu scopul de a forţa guvernul român în problema legii minelor a constat în influenţarea cursului leului pe principalele pieţe occidentale. Datorită legăturilor vaste în lumea financiară, precum şi ca urmare a dispunerii unor importante resurse proprii, nu a fost dificil pentru cele două trusturi să provoace permanente şi mari fluctuaţii ale monedei româneşti la Zürich, Paris sau Londra. În momentele pe care le-au socotit cele mai dificile pentru ele – ca, de exemplu, în vara anului 1924, când s-a dezbătut, aprobat şi promulgat legea minelor – trusturile şi-au făcut simţită intervenţia prin imprimarea unei puternice tendinţe de depreciere a leului pe piaţa internaţională. În aceste împrejurări, nu ne apare surprinzător faptul că cel mai scăzut nivel postbelic al cursului leului s-a înregistrat doar la câteva zile după promulgarea legii minelor: la 10 iulie 1924, el a fost cotat la bursele apusene la 2 centime aur. Între 1924 şi 1929, trusturile mondiale au întreţinut necontenit în presa străină o campanie ostilă României. În perioada respectivă, paginile unor prestigioase şi influente ziare şi reviste din Occident („The Times”, „Petroleum Times”, „The Economist”, „Manchester Guardian Comercial”, „Daily News”, „Chicago Daily Tribune”, „The Sunday Times” ş.a.), au găzduit atacuri contra statului român, a politicii sale petroliere şi a legii minelor.

Există dovezi certe că această „campanie de denigrare şi de boicot” a României”, provocată de nemulţumirea faţă de prevederile restrictive ale legii minelor, a fost iniţiată şi îndrumată de Standard Oil Co. şi Royal Dutch-Shell. Atacurile la adresa României din presa apuseană – dintre care multe au fost preluate, în ţară, de către partidele din opoziţie în acţiunea lor de răsturnare a guvernelor liberale – s-au integrat, astfel, campaniei generale purtate contra legii din 4 iulie 1924 de către cele două trusturi, care au făcut „tot ce le-a stat în putinţă pentru a parveni la dărâmarea ei”. O imagine concludentă în privinţa tonului campaniei de presă externe ne-o oferă această declaraţie a bancherului american William Halbrook, fost ministru federal şi acţionar la Standard Oil Co., apărută în 1924 în paginile unui ziar financiar din Viena: „…Capitalul american […] îşi vede periclitate interesele sale în România. Din această cauză, va fi absolut necesar să luăm măsuri de apărare pe tărâmul economic. Dacă chestiunea legii minelor nu va fi rezolvată spre satisfacţia generală, s-a sfârşit cu orice tratative şi cu orice contact cu România de acum înainte”.

Desprindem că acţiunile trusturilor Standard Oil Co. şi Royal Dutch-Shell împotriva legii minelor din 1924 s-au desfăşurat într-un larg cadru, înglobând, cum s-a afirmat, metode şi mijloace diverse, pentru atingerea unui singur scop – renunţarea la legea din 1924. Pentru România au rezultat de aici serioase dificultăţi pe plan extern, tot timpul cât legea minelor s-a aflat în vigoare. În perioada de referinţă, România a avut de tranşat cu străinătatea importante chestiuni politice, economice şi financiare şi, adesea, ea a întâmpinat ostilitatea marilor puteri pe motiv că, după 1924, capitaliştii străini ar fi fost supuşi unui regim discriminator în exploatarea petrolului. Fără a pierde din vedere interesele marilor trusturi, reprezentanţii oficiali ai marilor puteri au lăsat să se înţeleagă adesea în 1924 şi 1926 că România putea căpăta „satisfacţie” într-o serie de probleme (reparaţiile, reglementarea datoriilor de război către marii aliaţi, împrumuturile externe etc.), dacă guvernul I.I.C. Brătianu ar fi consimţit la importante concesii în materie de petrol, la revizuirea unor stipulaţii ale legii minelor. N. Titulescu, care a condus, la faţa locului, negocierile pentru consolidarea datoriilor de război ale ţării noastre către Marea Britanie şi S.U.A., a comunicat în repetate rânduri Bucureştilor detalii despre piedicile întâmpinate din partea cercurilor petroliere occidentale. Astfel, până la realizarea unui acord de despăgubire cu petroliştii britanici pentru distrugerile din 1916, diplomatul român s-a plâns consecvent că cei în cauză „strigă” ori că lupta contra lor era „foarte grea”. După alte 12 luni, în octombrie 1926, Titulescu avea să relateze: „Nu ştiţi prin câte greutăţi am trecut cu petroliştii”. Cu americanii lucrurile evoluară întocmai. Într-un rând, Titulescu reţinea că ambasadorul american la Londra „s-a plâns” de legea minelor şi a calificat-o „de spoliaţie”. Apoi, în cursul discuţiilor de la Washington, el va constata că petrolul era prezent la masa tratativelor. După semnarea acordului pentru consolidarea datoriilor de război, ministrul român la Londra sesiza că: „Am avut de combătut (în S.U.A – n.ns.) multe obiecţii trase din legea minelor şi comercializării…”

În ciuda diverselor presiuni, trusturile petroliere nu au ajuns, între 1924 şi 1926, la scopul urmărit – abrogarea legii minelor. Numai în perioada ulterioară, profitând de prilejul oferit de angajarea unor tratative financiare de către România pentru contractarea unui mare împrumut financiar extern necesar stabilizării monetare, ele vor insista şi vor obţine revizuirea legii din 4 iulie 1924. Până atunci, comunica N. Titulescu la Bucureşti, în 1925, trusturile petroliere interesate se pregăteau în vederea unei ofensive puternice, la care „nu se ştie cum va rezista România”.

1. Modificarea legii minelor în 1929 ………………………………….. pag. 262

Acordul realizat în septembrie 1928 la Londra între Tancred Constantinescu şi delegaţii bancherilor britanici impunea guvernului liberal, ca o condiţie primordială pentru obţinerea împrumutului de stabilizare solicitat, să facă importante concesii, în punctele esenţiale ale legii minelor, capitaliştilor străini. Aranjamentul perfectat nu obliga guvernul român la o revizuire integrală a regimului minier adoptat cu patru ani mai devreme.

Dacă în 1929 s-a ajuns, totuşi, la un astfel de deznodământ, răspunderea cade asupra guvernului naţional-ţărănist al lui Iuliu Maniu (noiembrie 1928-iunie 1930), care, în stadiul final al negocierilor financiare, şi-a asumat obligaţii suplimentare faţă de capitaliştii străini. Între acestea, angajamentul de a proceda fără întârziere la revizuirea radicală a întregii legislaţii economice liberale s-a aflat pe primul plan. Desigur, capitaliştii străini au condiţionat acordarea împrumutului în funcţie şi de modificarea legii minelor din 4 iulie 1924 în avantajul lor. O asemenea operaţiune – comunica, la 10 decembrie 1928, Al. Cretzianu din Washington – era „de natură a asigura succesul împrumutului”. Dar cererile capitaliştilor străini puteau fi considerate împlinite şi numai prin satisfacerea celor stabilite în septembrie 1928 la Londra. Cu alte cuvinte, guvernul Maniu, desăvârşind negocierile pentru împrumutul financiar, putea să nu depăşească cadrul angajamentelor asumate de cabinetul precedent, iar succesul ar fi fost acelaşi – obţinerea împrumutului. În ianuarie 1929, N. Titulescu s-a pronunţat şi el pentru obţinerea împrumutului în condiţiile stabilite de guvernul liberal, şi aceasta în primul rând „pentru că numai în aceste limite România era angajată (subl. ns.”).

Guvernul naţional-ţărănesc însă nu a urmat această cale. El s-a declarat de acord să facă concesii suplimentare capitaliştilor străini faţă de cele la care consimţiseră liberalii. În domeniul politicii economice, cabinetul Iuliu Maniu a făcut cunoscut – imediat după instaurarea sa – că avea să procedeze la o nouă orientare, înlăturând legislaţia adoptată, în 1924, în spiritul programului prin noi înşine. S-a menţionat, în acelaşi timp, că la baza politicii economice a noului guvern va sta principiul porţilor deschise, în accepţiunea stabilirii celei mai depline egalităţi de tratament între capitalurile străine şi cel naţional.

Despre intenţiile sale, noul guvern a înştiinţat şi pe reprezentanţii …

Iuliu Maniu i-a primit în audienţă pe proaspătul ministru al Statelor Unite ale Americii în România, Charles S. Wilson. Cu acest prilej, premierul român a declarat că va depune eforturi pentru depăşirea „problemelor blocate”, economice şi financiare, ce se aflau pe agenda relaţiilor dintre România şi Statele Unite. De mai multe ori în cursul întrevederii, a reţinut diplomatul american, Iuliu Maniu a promis că va modifica legile economice liberale (inclusiv legea minelor), astfel ca să fie posibile atragerea capitalurilor străine şi punerea lor într-o „absolută egalitate” cu cele româneşti. La scurt timp după aceea, tot Charles Wilson avea să informeze Washingtonul despre declaraţiile publice ale reputatului profesor şi economist Virgil Madgearu, ministru al Industriei şi Comerţului în cabinetul naţional-ţărănesc, în sensul că „dispoziţiile obiecţionale” ale legii minelor din 1924 aveau să fie abrogate, şi că revizuirea legii era „în curs de pregătire”. În ianuarie 1929, se înregistrau, deja măsurile practice ale guvernului Maniu pentru schimbarea legii din 1924.

Într-adevăr, Virgil Madgearu precizase, la 28 noiembrie 1928, că avea să procedeze, cât de curând, la modificarea legii liberale a minelor, legea viitoare urmând să asigure un tratament „pe picior de egalitate a capitalului străin ce cel naţional”.

Observăm că, prin natura lor, modificările întrevăzute depăşeau limitele angajamentelor asumate de guvernul Vintilă Brătianu în septembrie 1928 la Londra, de exemplu. Este adevărat că o asemenea decizie corespundea întrutotul promisiunilor neîncetate făcute de P.N.Ţ. pe când era în opoziţie şi anume că va schimba, de îndată ce va prelua puterea, întreaga legislaţie economică liberală. O astfel de măsură era conformă, în primul rând, cu însăşi doctrina economică propovăduită de naţional-ţărănişti. Apoi, înlăturând legislaţia economică „naţionalistă” liberală, guvernul Maniu urmărea să-şi câştige simpatia capitaliştilor străini. Virgil Madgearu a declarat în această privinţă, la 27 iunie 1928, la Clubul P.N.Ţ. din Bucureşti, că dacă partidul său ar fi iniţiat negocierile pentru împrumut în străinătate, atunci „noi am fi revizuit aceste legi (economice – n. ns.) imediat. Am fi ridicat toate acele dispoziţiuni (restrictive – n. ns.) şi am fi atras pe calea aceasta întreaga simpatie a capitaliştilor din străinătate. Dar motivul esenţial care a determinat guvernul Maniu să modifice fundamental legea minelor din 1924 1-a constituit intervenţia trusturilor petroliere internaţionale, a lui Royal Dutch-Shell în mod special. Nu încape nici o îndoială că, recurgând la modificarea legii minelor din 1924, guvernul naţional-ţărănesc a acţionat la cererea ori sub presiunea celor mai puternice companii internaţionale de petrol. Acest lucru a fost relevat de numeroase mărturii ale unor persoane contemporane cu evenimentele la care ne referim. Astfel, după Al. Topliceanu, modificarea legii din 1924 s-a făcut exclusiv în „folosul şi la comanda trusturilor străine”. Cu alt prilej, acelaşi autor, bine informat ca întotdeauna, a consemnat faptul că actul guvernului Maniu nu a fost determinat de necesităţile ori de interesele ţării, ci a constituit „rezultatul unor presiuni venite din afară, din partea trusturilor străine, care urmăresc cu atâta perseverenţă acapararea petrolului nostru”, că guvernul respectiv a îndeplinit – în acest mod – „angajamentele mai vechi”. Peste câţiva ani, tot Topliceanu avea să aprecieze că legea din 1924 fusese „dărâmată… sub presiunea trusturilor petroliere străine”. Opinii identice a exprimat şi cunoscutul economist liberal Gh. Leon. Iar, potrivit lui Damaschin, revizuirea principiilor esenţiale ale regimului minier de la 1924 s-a făcut din „servilism” faţă de interesele străine. Detalii interesante a furnizat oficiosul liberal „Viitorul”, după care modificarea legii minelor n-a fost solicitată de consorţiul bancar care a acordat împrumutul, ci de către grupul condus de Deterding. După încheierea acordului cunoscut cu bancherii londonezi, care se declaraseră mulţumiţi de explicaţiile şi asigurările primite, trustul Royal Dutch-Shell şi-ar fi văzut „cauza” pierdută şi atunci a trecut „direct” la un atac asupra României. Oficiosul liberal subliniase şi anterior că revizuirea legii minelor s-a înfăptuit la cererea atotputernicelor trusturi Royal Dutch-Shell şi Standard Oil Co., îndeosebi a celui dintâi.

….Noua lege, pentru „modificarea legii minelor din 4 iulie 1924”, a fost promulgată prin decretul – regal nr. 971 din 1929 şi publicată în „Monitorul Oficial” din 28 martie 1929. Legea din 1929 a însemnat abrogarea programului liberal din 4 iulie 1924. …

Astfel, legea modificatoare nu a mai reţinut dispoziţiile vechi privitoare la încurajarea capitalului naţional (art. 32, 33), cele referitoare la stabilirea preponderenţei elementului românesc în organele de conducere ale întreprinderilor de petrol din ţară etc. Potrivit doctrinei porţilor deschise, legiuitorul din 1929 a stabilit cel mai deplin tratament de egalitate între capitalurile străine şi cel autohton, concretizat în art. 30 ce stipula: „Concesiunile se pot acorda societăţilor de orice fel, române şi străine (subl. ns.), care îndeplinesc formele cerute de legile române, precum şi persoanelor juridice, de orice fel”.

Tratamentul de perfectă egalitate, statuat în anul 1929, între capitalurile străine şi cel naţional a fost, se înţelege, primit favorabil şi salutat de către reprezentanţii marilor trusturi petroliere. Raportul de activitate pe 1929 al societăţii Astra Română, până atunci atât de ostilă politicii petroliere a statului român, consemna în mod semnificativ că noua lege a venit să inspire „încredere” capitalurilor străine din România, având o influenţă „foarte înviorătoare” asupra industriei de ţiţei. Asemenea aprecieri au contrastat evident cu părerile – realiste – exprimate de către adversarii politicii economice promovate de noul guvern naţional-ţărănesc. Astfel, C. Argetoianu, fost partizan al politicii porţilor deschise, a afirmat categoric că o astfel de politică se putea aplica în orice ramură economică, „numai în materie de petrol, nu”. De asemenea, una dintre publicaţiile P.N.L. a relevat faptul că modificarea legii din 1924 a constituit o „enormă greşeală”, întrucât fusese abandonat unul dintre principiile esenţiale ale politicii petroliere tradiţionale a statului român: preîntâmpinarea acaparării resurselor naţionale de ţiţei de către trusturile străine. Pe aceeaşi linie, Vintilă Brătianu a observat cu îndreptăţire că revizuirea legii minelor din 4 iulie 1924, înfăptuită „în detrimentul intereselor naţionale”, putea conduce la o situaţie „care să dea trusturilor străine controlul factorilor principali de energie ai ţării noastre”.

Capitolul IX ….

1. Legea minelor din 1937 ………………………………………………. pag. 303

Încă din 1935-1936, s-a apreciat ca fiind imperioasă modificarea legii minelor din 1929. Între cei care au motivat argumentat necesitatea elaborării unei legi noi, în primul rând pentru asigurarea importanţei României ca ţară producătoare şi exportatoare de produse petroliere, s-a aflat prof. Valeriu Patriciu, titular al disciplinei de geologie economică de la Şcoala Politehnică din Timişoara. La 13 februarie 1936, Consiliul Legislativ a avizat schimbarea unor articole din textul legii Madgearu. Mai apoi, un proiect de lege a fost depus în atenţia Parlamentului din Bucureşti. Au urmat intense dezbateri, s-au avansat diverse propuneri, ministrul Industriei şi Comerţului, Valer Pop, a primit numeroase delegaţii de parlamentari şi industriaşi. La un moment dat, proiectul a fost socotit abandonat. La 20 ianuarie 1937 a fost depus la Cameră un proiect de lege socotit „definitiv”, cu numeroase modificări faţă de textul iniţial. Comisia minieră şi Comisia industrială ale Camerei au dezbătut proiectul, printre participanţi distingându-se Virgil Madgearu, făuritorul legii miniere precedente; unele dintre amendamentele propuse de acesta au fost admise. Au avut posibilitatea să-şi prezinte punctele de vedere şi cercurile petroliere. Astfel, în primul rând, societăţile cu capital naţional (Creditul Minier, IRDP, Redevenţa, Petrolul Românesc, Mica, Petrol Block, Forajul, Întreprinderile Petrolifere Ioan Grigorescu ş.a.) au predat un memoriu comun Ministerului Industriei şi Comerţului, iar restul societăţilor, neprocedând identic, şi-au afirmat totuşi aşteptările ori şi-au exprimat opiniile, în sensul că „proiectul conţine imperfecţiuni a căror aplicare va împiedica dezvoltarea acestei industrii şi asigurarea randamentului său, prin descoperirea de noi regiuni petrolifere”. Fără virulenţa de altădată, în chip precis din 1924, au intervenit şi reprezentanţii oficiali ai unor puteri străine la Bucureşti. Mai întâi, miniştrii Marii Britanii, SUA, Franţei, Belgiei şi Olandei au sondat opinia oficialităţilor, primind asigurări că interesele ţărilor lor nu aveau să fie atinse. La 12 martie 1937, primul ministru Gh Tătărescu a dat el însuşi asigurări în acest sens. În continuare, totuşi, ministrul SUA, L. Harrison, care, temându-se de posibilitatea unor eventuale discriminări în privinţa intereselor americane (art. 7), la 20 martie 1937 s-a adresat nemijlocit lui Gh. Tătărescu. S-a apreciat, la un moment dat, că adoptarea legii avea să fie anulată. Totuşi, la 13 martie 1937, documentul a fost distribuit parlamentarilor şi luat în discuţie peste două zile. După ce iniţial a fost în discuţie faptul că se avea în vedere reformularea „câtorva articole” din vechiul text, cu prilejul discuţiilor în plen – la Cameră în 19 martie 1937, iar, la Senat, a doua zi – s-a constatat că în fond fuseseră modificate 120 de articole (din 276) şi că se adăugaseră 33 articole noi.

Textul complet al noii legi a fost publicat în „Monitorul Oficial” la 24 martie 1937 şi, de asemenea, în „Monitorul Petrolului Român”.

Promulgarea noii Legi a minelor a fost un prilej de bilanţ în domeniul politicii petroliere a statului român după războiul mondial din 1914-1918. Nu au lipsit, desigur, studiile comparative între legiuirile miniere de la 1924, 1929 şi 1937. În raport cu legea din 1924 ori cu cea din 1929, legea din 1937 a realizat, la stadiul imperativelor timpului, conexiunea necesară între politica petrolului şi politica de stat. Noua lege, cuprinzând 309 articole, repartizate în patru părţi, reafirma dintru bun început (art. 1) faptul că statul era proprietarul tuturor bogăţiilor minerale ale subsolului. …

Capitolul XI …

1. Legea petrolului din iulie 1942 ………………………………………

Totuşi, pregătirile pentru elaborarea şi promulgarea noii legi, care avea să fie una exclusiv a petrolului, s-au prelungit până în vara anului 1942. Potrivit lui Aurică Simion, „Antonescu a dat indicaţii subalternilor săi să pregătească o nouă Lege a petrolului, ale cărei prevederi să reducă câmpul de acţiune a monopolurilor străine şi să favorizeze, în schimb, expansiunea capitalurilor româneşti în industria petrolieră”. Istoricul britanic Maurice Pearton este de părere că legea petrolului şi expunerea de motive, elaborată de Ion C. Marinescu, titularul Economiei Naţionale, aveau un caracter naţionalist, straniu comparativ cu reglementările anterioare în domeniu în România. Legea petrolului a fost promulgată prin decretul-lege nr. 2 017, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 164 din 17 iulie 1942.

Legea petrolului – aşa după cum s-a observat – avantaja indiscutabil societăţile cu capital românesc, … .”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.