În perioada în care sudul Dobrogei a aparţinut României, fiind administrat de Guvernul de la Bucureşti, acesta a cunoscut o importantă dezvoltare sub mai toate aspectele: social, administrativ, cultural etc.
Până la momentul 1940, din punct de vedere artistic, Cadrilaterul este cel care furnizează adevărate opere de artă, mergând până în punctul fondării unei școli de pictură, ce va începe să activeze încă din primul deceniu de după Primul Război Mondial. Într-un asemenea context istoric trebuie integrat Balcicul, orașul de suflet al Reginei Maria.
Valenţele picturale şi pitorescul peisajului oferit de acest oraş de la malul mării fuseseră descoperite în anul 1913, când geologul George Munteanu Murgoci, împreună cu un grup de cercetători, făcea o călătorie de-a lungul litoralului proaspăt anexat. Acesta, vrăjit de frumuseţea locului şi-a exprimat entuziasmul prin următoarele cuvinte:
„Vedeţi, dragii mei, acolo e Golful de Argint, acolo mi-aş dori să am o colibă cât de mică” – aşa luând naştere denumirea de Coasta de Argint a Balcicului. Murgoci şi-a realizat peste câţiva ani visul, când şi-a zidit la Balcic o casă, în stilul templelor greceşti, cu deschidere spre mare, una dintre primele case ale acestui nou oraş.
Printre oamenii de ştiintă care au descoperit Balcicul se numară şi geograful Gheorghe Vâlsan, descoperire pe care a cosemnat-o prin editarea unei cărţi despre Balcic, apărută în anul 1927, cu titlul Coasta de Argint, în care rigiditatea exprimării unui om de ştiinţă este înlocuită cu observaţiile sensibile de adevărat scriitor, prin care subliniază exotismul acestui oraş definindu-i, astfel, calitatea esenţială de sit oriental: „Există în ţara noastră un ţinut de o frumuseţe de basm. Avem o fereastră deschisă spre feeriile Orientului, fereastra prin care, până acum, nu au privit decât pictorii noştri şi artista, de o înţelegere atât de subtilă a frumuseţilor naturii, care e Maiestatea Sa, Regina … Un mic rai, în care realitatea e atât de apropiată de vis încât ajunge să trăieşti în el două-trei zile ca să închizi în suflet una din cele mai încântătoare amintiri pe care le poate da o viaţă. Acest ţinut românesc, admirabil şi atât de puţin cunoscut, este Coasta de Argint”.
Dar adevărata descoperire a Balcicului, ca sit pentru artişti, este atribuită însă, pictorului Alexandru Szatmary, care a însoţit-o pe Regina Maria într-o călătorie prin Dobrogea, în anul 1924, popasului pentru Balcic fiindu-i alocat o oră de vizită. Acest popas avea însă, să se întindă, pentru Regină, pe durata unei vieţi întregi: „Făceam parte din loc şi locul făcea parte din mine. Trebuia să ajung stăpâna acestui colţ de pământ – aveam nevoie de el […] Şi într-adevăr acest loc de vis deveni al meu. Pe el am construit o casă albă, modestă, cu acoperişul plat, în armonie cu atmosfera orientală dimprejur. Şi am numit-o Tenha-Juvah, ceea ce înseamnă, pe turceşte, Cuibul Singuratic” (Regina Maria, Cum am ajuns la Tenha-Iuvah).
Dintre lucrările dedicate Balcicului ce fac parte din colecția de pictură a Pinacotecii Muzeului Municipiului București, se remarcă lucrarea intitulată “Peisaj cu case la Balcic”, realizată în anul 1935 de către Samuel Mützner, pictor ce face parte din întreaga pleiadă de artiști ce a frecventat Balcicul în perioada interbelică. Descoperirea Balcicului a fost o componentă biografică importantă pentru definirea ca artist al lui Mützner, acesta devenind cu adevărat un “pictor al Balcicului” revenind constant în micuțul oraș insolit până în 1939.
Un alt pictor pe care îl regăsim în colecția Pinacotecii București cu lucrări de la Balcic este Francisc Șirato. În peisajul din imagine putem observa pensulaţia ușor vibrată, tuşa fiind variată și rapidă. Culoarea este aplicată în strat subţire, aspect ce îi conferă lucrării un aer diafan. Șirato a adus o nouă reconsiderare asupra luminilor și formelor, precum și expresivității coloristice. Experimentând construcția formelor prin lumină, obiectele compozițiilor sale își vor pierde contururile în estompe iar culorile se vor lumina, căpătând fluiditate.
Membru al Grupului celor patru, profesor la Academia de Belle-Arte din București, custode la Muzeul Național de Artă Populară, Francisc Șirato a vizitat des alături de alți artiști importanți (Jean Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Theodor Pallady, Iosif Iser, Lucian Grigorescu, Nicolae Tonitza, Cecilia Cuţescu-Storck, Henri Catargi, Victor Brauner etc.) frumosul orășel de la malul mării, reușind să suprindă în compozițiile sale specificul locului: „Balcicul nu era însa numai lume turcească şi ţărm înflorit de Orient. Era şi o revăsare de lumină strălucitoare, care făcea din el o vedere fără pereche şi un izvor de încântare nesfârşită pentru ochiul ademenit de peisaje însorite. Curând, ţărmul scăldat de mare, falezele înalte strălucind de reverberaţii, amestecul de culori al caselor şi al formelor oraşului au apărut în pânzele pictorilor noştri, atraşi, rând pe rând, şi reţinuţi de frumuseţea nouă a acestui colţ îndepărtat de lume” (Alexandru Busuioceanu, Scrieri despre artă).
Remarcabilă prin virtuţile ei picturale şi deţinând un amalgam de calităţi sensibile, Coasta de Argint a devenit în scurt timp micul paradis al României, locul preferat de artiştii români în perioada interbelică, perioadă în care aceştia au format o adevarată şcoală de pictură şi au creat inestimabile comori picturale.
Articol scris de drd. Ana Maria Măciucă, muzeograf, Pinacoteca București, Muzeul Municipiului București
Multumim pentru articol!
Oare e vreun român printre cei înșirați mai sus?
👍
Sa ne mai incantati!
Doar Nicolae Toniță (Tonitza)?
Tonitza despre Luchian: I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alătutată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul, sec al neputinţei mele detestabile.
Despre el însuși: Azi, când mă găseam la lucru, am ameţit atât de bine că mi-a căzut capul pe vopselele de pe paletă. M-am ridicat cu greu şi gâfâind. Poate boala mea n-ar fi progresat aşa de repede dacă n-aş fi avut în ultima vreme o serie de supărări penibile… simt că nu mai pot munci cu verva, cu elanul de altădată.