Familia Rouart, de la Impresionism la realismul magic, la Nancy

Strâns legată de Impresionism şi de elita artistică şi intelectuală de la începutul secolului al XX-lea, Familia Rouart numără trei generaţii de pictori: Henri Rouart, patriarhul, prietenul lui Degas, mare inventator şi colecţionar, fiul lui, Ernest, căsătorit cu Julie Manet, fiica lui Berthe Morisot şi a lui Eugène Manet, şi nepotul său, Augustin, pictor independent, un Primitiv modern.

Toţi trei au fost pe aceeaşi lungime de undă cu timpul lor, dar, în acelaşi timp, au fost ignoraţi, poate şi din cauza lipsei de interes a acestei familii pentru glorie şi chiar pentru orice tip de carieră.

Henri Rouart, Drum la Mee, Melun

Degas îi considera familia lui şi şi-a exprimat întotdeauna apecierea pentru pictura lor. El i-a făcut de altfel un frumos portret fostului său prieten din copilărie, Henri, întâlnit la liceul Louis le Grand şi regăsit apoi sub salvele de mitralieră din timpul asediului Parisului din 1870.

Bărbatul bărbos, cu profil acvilin, dezvăluie o personalitate puternică, confirmată şi de istoria lui.

Augustin Rouart, Yvonne şi Christine Lerolle la pian

Pentru pictorii familiei Rouart, practicarea artei era de ajuns. Aşa cum subliniază Jean-Dominique Rey în catalogul expoziţiei Au coeur de l’Impressionisme. La famille Rouart, deschisă în 2004 la Muzeul Vieţii Romantice, „într-un cuvânt, Rouart, din ambiţia de a deveni pictor, a preferat actul picturii”.

Henri Rouart, Clădire la Queue-en-Brie

Trebuie menţionat că patriarhul familiei a strâns o avere care a permis generaţiilor următoare să ducă o viaţă comodă, poate ceva mai puţin opulentă pentru cel de al treilea membru al familiei.

Deşi Henri a participat la şapte din cele opt expoziţii ale Impresioniştilor, între 1874 şi 1886, a refuzat să deschidă vreo expoziţie personală, chiar atunci când a fost solicitat de Durand-Ruel.

Henri Rouart, Cântăreaţă la mandolină

Când veneau personalităţi să-i admire colecţia, el îşi ascundea cu grijă propriile opere şi n-a făcut niciodată caz de calitatea lui de pictor.

Ernest a rămas multă vreme în umbra lui Degas, într-atât încât astăzi este destul de dificil să-i deosebeşti.

Henri Rouart, Arbori la Queue-en-Brie

Cât despre idealistul Augustin, el a vândut câteva opere prin intermediul negustorului de artă Hector Brame, care i-a făcut o expoziţie în 1942 şi şi-a etalat din nou operele în 1948 la Galeria Petrides. Şi cam asta e tot.

Dacă mai multe volume, cum ar fi Une Famille dans l’impressionnisme al scriitorului Jean-Marie Rouart, sau cărţile semnate de David Haziot şi Dominique Bona, au permis recrearea istoriei acestei familii excepţionale, colecţiile lor fabuloase şi evocarea talentului lor de pictori au putut fi descoperite abia în expoziţia deja amintită de la Muzeul Vieţii Romantice.

Lucrurile trebuiau însă aprofundate, ceea ce a făcut Muzeul din Nancy, unde era conservator Denis Rouart, fiul lui Julie Manet şi al lui Ernest, cu expoziţia Familia Rouart, de la Impresionism la realismul magic.

Henri, inginer, pictor, prieten al impresioniştilor

Henri Rouart, Terasă pe malul Senei

Culoarea pereţilor din sălile de expoziţie evocă personalitatea fiecărui artist. Lui Henri îi este asociat rozul fanat, ton care acoperea pereţii atelierului său parizian. Henri Rouart este, fără îndoială, cel mai cunoscut, cel puţin prin talentul lui de inginer, care i-a adus o medalie la Expoziţia Universală de la Londra în 1862, şi căruia îi datorăm, printre altele, sistemul de refrigerare folosit de la braserii până la morgă, sau transmiterea mesajelor prin poşta pneumatică, utilizată multă vreme în întreprinderi.

Ernest Rouart, Nud văzut din spate

Colecţia lui, una dintre primele de pictură impresionistă, alături de aceea a lui Caillebotte, pe care l-a introdus în grup, îl eclipsează şi astăzi pe pictor. De la Velasquez la Goya şi de la Millet la Monet şi Gauguin, căruia i-a fost unul dintre primii cumpărători, ea constituia o mândrie a colecţiilor franţuzeşti. Din păcate, a fost dispersată în 1912.

Ernest Rouart, Julie şi fiul ei cel mare, Julien

Acest geniul al inventicii şi colecţionar avizat s-a decis, la 50 de ani, să se consacre numai picturii. De la peisaje la portrete, pânzele lui îi mărturisesc pasiunile. Desigur, privitorul se poate gândi la peisagiştii de la Barbizon, în faţa lucrării Lacul domeniului Ermitaj, din 1885. Aşa cum scrie David Haziot în Le Roman des Rouart apărut la Fayard în 2012, „Putea să-i viziteze oricând pe Corot şi Millet, pentru care a avut o admiaţie ferventă toată viaţa (…) Henri Rouard a mers de mai multe ori să lucreze alături de pictorul şi desenatorul vieţii ţărăneşti”. Domeniul lui de la Queue-en-Brie, nu departe de Melun, i-a permis să lucreze în plein air după placul inimii, ceea ce îl mira pe Degas, citadin prin excelenţă, care nu înţelegea dragostea lui pentru natură: „Când ploua, obişnuia să picteze frescă pe pereţii casei sale de la ţară”.

Augustin Rouart, Lagrimas y penas

Dacă unele subiecte, cum ar fi ambarcaţiunile care urcau pe Sena (Vapoare pe Sena, 1880) sunt tipice pentru Impresionism, nu înseamnă că Henri Rouart nu era un pictor independent. „El rămâne un clasic!”, aşa cum afirmă Dominique Bona, şi pare să realizeze dorinţa lui Cézanne de a face din Impresionism „ceva solid şi durabil ca arta muzeelor”. Unele tablouri ale lui sunt şi astăzi inclasabile, ca un delicat portret de femeie, în contre-jour, intitulat Intrarea la Queue-en-Brie (către 1885). Mai apropiată de pictura cumnatului său, Henry Lerolle, sau având delicateţea unui Hammershoi în portetele de interior, surprinse calm, uneori din spate, opera lui mărturiseşte o tradiţie care evocă în aceeaşi măsură pictura flamandă şi pe cea a lui Corot.

Ernest, singurul ucenic al lui Degas

Ernest Rouart, Bărbat cu câine, portretul lui Eugene Rouart

Picturile lui Ernest, cel îndrăgostit de verde, sunt etalate pe pereţi de aceeaşi culoare. Acest unic elev al lui Degas, conform dorinţei tatălui său, este, din acest punct de vedere, o curiozitate şi un artist dificil de încadrat. Se cunoaşte din mai multe surse povestea lui Mantegna copiat la Luvru, pentru care Degas l-a obligat să facă un fond verde-măr. Pasiunile maestrului nu-şi găseau pereche decât în rigoarea la care îşi supunea elevul, punându-l să piseze pigmenţii, să-i prepare fondurile. O adevărată educaţie în stil vechi, demnă de un asistent al Renaşterii. Nu există îndoială că la capătul unei asemenea ucenicii şi sub conducerea unui asemenea caracter, tânărul Ernest era în egală măsură bun cunoscător al meşteşugului şi un pictor care cunoştea constrângerile. Aşa cum remarca David Haziot, „Degas i-a permis lui Ernest să devină un bun pictor, de o soliditate ireproşabilă şi din păcate necunoscut, şi l-a împiedicat să se dezvolte în alte direcţii”.

Henri Rouart, Tânără în grădină

Totuşi, Ernest Rouart nu seamănă cu maestrul lui, cu excepţia poate a pastelurilor sale, mai ales în nudurile feminine (Femeie văzută din spate, 1920). Impresionismul lui este mai aproape de natură, desigur o natură civilizată, ca în acel fragment de grădină creat pe viu, amintire a domeniului familial (Grădină la Queue-en-Brie, 1910). Modelul lui Caillebotte şi al picturilor sale cu vila şi grădina din Yerres este detectabil, mai ales că pictorul era prietenul tatălui său. Dar, după căsătorie, este vizibilă influenţa unei alte ramuri a grupului, prin intermediul soţiei sale, Julie Manet. Renoir şi Berthe Morisot au avut desigur un rol în maniera mai vaporoasă a fondurilor, în crearea unui stil care nu mai seamănă decât extrem de puţin cu cel al lui Degas. Chiar dacă acesta din urmă a avut o influenţă decisivă asupra vieţii lui Ernest, până şi în alegerea soţiei, tânărul s-a îndepărtat treptat poate şi din cauza noilor ascendenţe din existenţa sa, a vieţii împreună cu Julie, dar şi cu verişoara ei şi cu cumnatul lui, Paul Valéry. Dominique Bona relevă în catalogul expoziţiei o a treia influenţă, vizibilă mai ales în micile scene din viaţa pariziană, surprinse în linii ondulate şi eliptice, în maniera unui Vuillard sau Bonnard (Femeie elegantă cu câine, 1905).

Augustin Rouart, Casă la Noimoutier

Ernest expune regulat la Salonul Independenţilor între 1903 şi 1924 „îi frecventează pe Douanier Rousseau, pe elevii lui Gustave Moreau (Rouault, Piot) şi pe Nabişti, pe Bonnard, căruia i-a făcut cunoştinţă cu familia sa, pe Vuillard şi pe Roussel, pe care îi cunoscuse prin intermediul lui Degas, pe Maurice Denis, pe care îl va încuraja în demersul lui de a reînnoi arta sacră”.

Augustin, Independentul sau inventarea realismului magic

Ernest Rouart, Portretul lui Julie Manet

Ultimul din Familia Rouart este poate cel mai singular şi singurul căruia i-a fost deschisă o expoziţie la Muzeul Anilor Treizeci de la Boulogne, în 2006.

În expoziţia de la Nancy îi este rezervată culoarea albă, tocmai pentru a-i sublinia modernitatea. Acest Primitiv al timpurilor moderne, cum îl numeşte criticul Waldemar George încă din 1948, scapă oricărei clasificări a timpului său şi ignoră voit avangardele începutului de secol XX, de la Fauvisme la Cubism. Cel care l-a format a fost bunicul lui, Henry Lerolle, un pictor astăzi uitat, care ar merita totuşi atenţie. Acesta a fost exigent, dar i-a lăsat nepotului său deplină libertate în alegerea modelelor: Holbein, Dürer, Ingres. Este remarcabil un Autoportret cu bonetă din 1928, în care acuitatea desenului evocă modelele citate şi mai ales puritatea liniei lui Ingres. Augustin scria în însemnările sale: „Voiam să-i depăşesc, prin puritatea liniei şi simplitatea egipteană, pe Holbein, Degas. Era oare acest sentiment dovadă de orgoliu? Cred mai curând că era un ideal prea ridicat pe care mi-l propuneam”.

Augustin Rouart, Micul pescar

Acest ideal se confruntă cu o tehnică specială şi foarte veche, pictura în tempera, conţinând ou, care conferă o textură mată operelor, apropiată de cea a Primitivilor Renaşterii. Dar intimitatea cu ceea ce pictează modernizează aspectul, ca şi îndrăzneala liniei sau a compoziţiei. Lagrimas y penas (1943) evocă Manao Tupapao a lui Gauguin. Totuşi, folosirea temperei rămâne singulară, prin mici haşuri, în maniera desenatorilor, ca în Autoportretul din 1944. Aplicată ca şi cum ar fi o tehnică de desen, această pictură uscată ce se pretează tuşelor plate capătă o textură apropiată de cea a biscuitului, cu mici bule în materie. Portretele pe care le face copiilor săi, ca Micul pescar, 1943, sunt fără îndoială operele cele mai emoţionante ale acestui artist. Mai ales cel a fiului lui Jean-Marie bebe. Graţia devine uneori stranie, ca în Metro în noapte, din 1947, care ar putea fi comparat cu Valloton sau chiar cu americanul Edward Hopper.

Henri Rouart, Helen Rouart

Realism magic: aşa a fost calificată pictura lui, prin împrumutarea termenului din literatura hispanică. Trebuie să recunoaştem că unele personalităţi depăşesc toate clasificările, prin bogăţia şi atemporalitatea operei lor, care derutează şi încântă în acelaşi timp.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.