Insula Zu (9)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016

Dar „cel ce a zis treaba asta” nu mai era acolo. Deşi, în clipa aceea, ar fi vrut să mai fi rămas pe terasa din casa de pe Strada Constituţiei nr. 72 b., să-i lase pe cei doi să se hârjonească în voie, iar el să facă doar cei câţiva paşi până în camera sa de lucru, unde se aflau planşele cu schiţele Palatului. Aşa, în lipsa acelor desene, era greu, aproape imposibil, să te apuci să refaci ceea ce ar fi de refăcut. Plus că ai fi putut greşi şi mai mult. Robin stă pe un şezlong de pe uriaşul balcon de la etajul trei, etaj încă nici pe departe terminat. Nu se întoarce pe Strada Constituţiei, aşa că hotărăşte ca azi să nu facă nimic: să stea pe uriaşul balcon-terasă de la etajul trei şi să admire marea. Marea care se întinde până la infinit. Priveliştea fără timp şi fără spaţiu. Iar faptul că balconul încă nu are nici măcar balustradă la capăt prezintă avantajul că nu secţionează perspectiva. Robin stă şi priveşte apa cea mai albastră, un peisaj cum doar pe peliculele cele mai performante poate fi văzut, marea cu valurile necontenite, marea vie. Totuşi, Robin nu stă degeaba: faptul că are parte de o privelişte întreagă, fără a fi secţionată de un grilaj, de o bară de metal, de lemn ori de nichel, îi pune mintea în mişcare şi îşi imaginează tot felul de balustrade, de margini. Şi nici una nu-l satisface. Nici un parapet complet transparent nu este o soluţie, pe lângă refracţia luminii, chiar şi acela ar modifica culorile. Nuanţele care nici pe peliculele cele mai performante nu pot fi păstrate. Dar Robin măcar caută o soluţie. Robin nu stă degeaba. (Deşi uriaşa terasă tocmai pentru „a sta degeaba” e construită.) Robin încă n-a învăţat să „stea degeaba”. „Toate lucrurile trebuie făcute pe rând”, îşi spune, sperând că, după ce o să termine Palatul, o să se iniţieze şi în „a sta degeaba”. Însă până atunci mai este mult! „Asta nu-i decât o scuză: nu există nici un <după ce o să se termine Palatul>! Pe Insula Zu nu există nici un <după>, aşa cum şi <înainte de> nu este decât cel mult o amintire ştearsă sau aproape ştearsă.” Pe Insula Zu nu există decât ACUM.

Augustin şi Victor se uitau spre el, aşteptând răspunsul. Amândoi zâmbeau ironic.

– Mâncaţi, mâncaţi! îi îndemnă Robin obligat să revină acasă şi le făcu semn către platoul cu mici şi cartofi prăjiţi. Şi beţi! Pe urmă, duceţi-vă acasă şi treceţi în dormitor cu doamnele voastre! Astea sunt lucrurile importante. Iar, pe urmă, o să dormiţi bine! Şi dacă vă ajunge atât, atunci lucrurile nefolositoare sunt într-adevăr nefolositoare. Pentru voi!

– Iar tu… tu eşti mult mai breaz, nu?

– Mie-mi place să stau pe balcon şi să admir oglindirea pădurii în apa cea mai albastră, un peisaj cum doar pe peliculele cele mai performante poate fi văzut. Un lucru total nefolositor… admit că e un lucru total nefolositor.

– Păi, să stai să te odihneşti nu e nefolositor, a spus Victor.

– Nu-i vorba de odihnă: habar n-aveţi voi câtă muncă mi-a luat să am balconul acela! Şi nici măcar nu-i încă terminat.

– Care balcon?

– Nu vezi că-şi bate joc de noi? Că atât de nebun nu e încă pentru a bate câmpii!

Într-o zi, aducându-şi aminte de vorbele acelea, Gusti, cu veşnicul său zâmbet enervant, l-a întrebat pe Radu:

– Când mă duci şi pe mine pe balconul tău neterminat?

Cei doi prieteni se aflau în maşina lui Augustin şi reveneau de la cumpărături. Radu nu s-a făcut că nu înţelege, aşa că n-a întrebat despre ce balcon e vorba.

– Degeaba te-aş duce acolo, că tot n-ai vedea nimic.

– „Acolo”? Unde „acolo”?

Radu nu i-a răspuns: privea prin parbriz la copacii care alergau în întâmpinarea lor pe marginea şoselei. Cerul era înnourat şi lumina intra înşelător în maşină. L-a rugat pe Augustin să oprească pe marginea drumului şi a făcut câţiva paşi privind tot înainte. Chiar dacă peisajul nu mai era „pervertit” de parbriz, culorile erau destul de şterse, nu ofereau nici o emoţie. S-a întors în maşină.

– Dă-i drumul!

De data aceea, Augustin a fost cel ce l-a privit lung:

– Credeam că vrei să te duci la un copac. Ce-i cu tine? De data aceea, Gusti nici măcar n-a mai înjurat.

Cei doi se cunoşteau de multă vreme, din anii de liceu, încă de când părinţii lui Radu au cumpărat vila de pe Strada Constituţiei nr. 72 b. Familia lui Augustin stătea la numărul 76. (Acolo era o casă veche, vila Augustin a construit-o la insistenţele Otiliei. Familia Bora a stat ani de zile în spaţii improvizate.) Între cele două locaţii se afla doar Vila Schneider, unde familia lui Victor locuia de mai multe generaţii. Şi unde, la parter, se găseşte şi astăzi Farmacia Schneider, uitată acolo parcă dintotdeauna. (Bora s-au mutat şi ei acolo, în vechea casă părintească, abia cu câteva luni înaintea părinţilor lui Robin.) Încă din şcoală, Radu s-a dovedit cel mai pragmatic dintre cei trei adolescenţi: făcea tot timpul numai ce era necesar, niciodată mai mult, niciodată mai puţin. Încă de atunci, şi vorbirea îi era întotdeauna concisă şi la obiect. Atât de concisă şi la obiect, încât, uneori, era chiar enervant. Şi aşa a şi rămas: enervant de exact şi de concis. Dar n-aveai ce-i reproşa. Era enervant că n-aveai ce-i reproşa. Cel mult că e lipsit de imaginaţie. Cu toate că umor avea. Doar naiba ştia cum să-l iei! Cel mai bine era să nu-ţi baţi capul şi să-l accepţi aşa cum îl găseai. Mai ales că tocmai prin felul său de a acţiona a ajuns întotdeauna unde şi-a dorit. De asemenea, nici mai aproape, nici mai departe. De pildă, cu serviciul: a fost cel mai tânăr director adjunct al uriaşei companii ROVAC şi era absolut evident pentru toată lumea că acela era locul său. La început, când „Bătrânul”, doctorul Zimberlan, din celebra familie Zimberlan, fratele academicianului, s-a pensionat, lăsând liber fotoliul de director, toată lumea s-a aşteptat ca Radu să ocupe importanta funcţie. Dar pe poziţia aceea a ajuns Raul Hohn, adus de Consiliul de Administraţie de „afară”, iar Radu V. Pop şi-a păstrat biroul de director adjunct. După aceea, n-au trecut decât câteva luni şi Hohn a fost schimbat. (Nu schimbat, ci pur şi simplu dat afară, după o şedinţă cu uşile închise. În interiorul companiei se vorbea despre delapidare. În lipsa unor informaţii certe, oamenii caută tot felul de explicaţii. Comunicatul oficial al Consiliului de Administraţie anunţa că dl. inginer Hohn şi-a dat demisia „din motive personale”.) Timp de câteva săptămâni, postul de director a fost girat de Radu V. Pop. (Care nici măcar în perioada aceea n-a schimbat biroul cu cel de director plin.) Şi din nou, deşi toată lumea se aştepta ca Radu să fie instalat definitiv, Consiliul de Administraţie l-a numit pe Emil Dan, fost până atunci şeful unei sucursale din Franţa. Şi iar Radu V. Pop şi-a păstrat poziţia de director adjunct. În Centrală, Emil Dan a fost socotit un intrus şi s-au tras tot mai multe sfori pentru a fi debarcat. Şansele cele mai mari de a-i lua locul le avea Michael Zimberlan, fiul legendarului director Maximilian Zimberlan şi nepotul academicianului Julius Zimberlan. Dar ceea ce era cel mai remarcabil l-a reprezentat faptul că în toate intrigile s-a sărit, ca de la sine înţeles, peste poziţia lui Radu. Care părea bătut în cuie în biroul său. Până la urmă, directorul adjunct Radu V. Pop a constituit reperul cel mai sigur de la ROVAC.

– Despre ce balcon neterminat ai pomenit?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.