Invitaţie la lectură

“Părul Venerei”

Mihail Şişkin este singurul scriitor ce a câştigat toate cele trei mari premii literare ruseşti – Premiul “Booker Rusesc” (Russkii Buker, 2000), “Marea carte” (Bolshaja Kniga, 2006, 2011) şi “Premiul Naţional pentru Bestseller” (Nacionalnyi Bestseller, 2005). Evitând limba nouă, Mihail Şişkin scrie în rusă aşa cum nimeni din Rusia nu mai scrie. Este o limbă foarte lirică, iar graţia naraţiunii şi forţa ideilor îl situează pe Şişkin în rândul galeriei de scriitori clasici de anvergură, precum Tolstoi, Cehov, Joyce, Nabokov şi Saşa Sokolov.

În România, Mihail Şişkin este foarte cunoscut şi îndrăgit pentru volumul “Scrisorar”, apărut la “Curtea Veche Publishing” în 2012, în traducerea Antoanetei Olteanu – o poveste de dragoste “de o frumuseţe ce îţi taie răsuflarea”, după cum apreciază “Le Figaro”, câştigătoare a celui mai important premiu al literaturii ruse, “Marea carte” (Bolshaja Kniga).

Autorul trăieşte în Elveţia de mai multă vreme, iar în luna martie a acestui an a refuzat să reprezinte Rusia la un eveniment literar major ce avea loc în Statele Unite ale Americii, motivând că nu doreşte să fie vocea “unei ţări unde puterea a fost preluată de un regim corupt şi criminal”, afirmă “The Guardian”.

Debutul scriitorului pe piaţa românească a devenit şi unul dintre cele mai bine vândute titluri de beletristică de la “Curtea Veche Publishing” din ultimii ani, editura fiind cunoscută pentru impresionantul portofoliu de mari autori ruşi contemporani, printre care Vladimir Sorokin şi Andrei Kurkov.

Deşi scrie în limba rusă şi volumele sale înregistrează vânzări foarte bune în ţara natală, Mihail Şişkin este în relaţii tensionate cu puterea de la Kremlin.

Trei dintre romanele lui Şişkin au fost dramatizate şi puse în scenă: “Scrisorar” la “Teatrul de Artă Cehov” din Moscova, “Vziatie Izmaila”, la Teatrul “MOST”, iar “Părul Venerei”, la “Atelierul Piotr Fomenko”.

„Părul Venerei“ este un roman strălucitor, ce poate fi invocat ca un argument ultim al ideii că literatură rusă nu a murit. Credinţă şi spiritualitate, importanţa de-a vibra la frumuseţea lucrurilor efemere sub ameninţarea morţii, căutarea iubirii, dialoguri filosofice, referinţe mitologice şi reflecţii pline de miez, toate se întrepătrund în „Părul Venerei“.

Un interpret din limba rusă la un birou elveţian pentru azilanţi, străduindu-se să se adapteze la cea mai bună dintre lumile posibile, este bântuit de toate poveştile pe care le aude. Transcrierile interviurilor la care participă se insinuează în roman tot aşa cum se insinuează în viaţa lui interioară. Interpretul este firul care leagă numeroasele poveşti în poveste: călătoriile interpretului în Italia, în căutarea originii iubirii sau poate doar a adevărului despre ea; îndepărtarea de soţie şi de fiu; suferinţele cuplului în criză; scrisorile trimise fiului şi adresate unui anume Nabucodonosaurus, stăpânitor al unei magice împărăţii insulare; bucăţi din jurnalul Isabellei, o faimoasă cântăreaţă de la începutul secolului XX, a cărei biografie interpretul ar fi vrut cândva să o scrie. „Golurile“ dintre aceste poveşti sunt umplute cu fragmente din lecturile interpretului despre războaie antice nu mai puţin civilizatoare decât cele moderne.

Pentru a-l cita chiar pe Şişkin, “«Părul Venerei» nu este un roman care trebuie înţeles”. Realitatea rezidă în limbaj, indentitatea personajelor e incertă, susţinută de o tramă amplă, înnebunitoare.

Scriitorul s-a născut în 1961 la Moscova şi a studiat la Institutul Pedagogic din capitala rusă. După absolvire a lucrat ca jurnalist şi apoi ca profesor de engleză şi germană. În 1995, s-a mutat în Elveţia, unde locuieşte şi astăzi. În prezent, Şişkin lucrează ca interpret asistând autorităţile elveţiene în intervievarea persoanelor din Rusia sau din alte părţi ale fostei Uniuni Sovietice care cer azil. Multe dintre poveştile şi descrierile pe care le-a tradus şi-au găsit loc în romanele sale. Şi-a făcut debutul literar în 1993 cu volumul de scurte povestiri „Urok Kalligrafii”. În continuare, Şişkin a publicat romanele: “Zapiski Larionova” (Larionov’s Reminiscences), în 1994, „Vzjatie Izmaila” (1999), care a câştigat “Russkii Buker” în 2000, „Venerin Volos” (2005), premiat cu “Nacionalnyi Bestseller” în 2005 şi cu Premiul „Marea Carte” în 2006, şi „Scrisorar” (2010). Pe lângă rusă, Şişkin scrie şi în germană.

În afara premiilor naţionale menţionate, a fost recompensat şi cu prestigioase premii internaţionale: Premiul Cantonului Zürich în 2000, “Prix Du Meilleur Livre Étranger” (secţiunea eseu) în 2005, Premiul “Grinzane Cavour” în 2007, Premiul internaţional pentru literatură “Haus der Kulturen der Welten”, 2011.

„Cei mai mulţi critici literari vor fi de acord că anul 2005 va fi ţinut minte ca anul în care a apărut “Părul Venerei” (…)“, aprecia “Literaturnaia Rossiia”, iar Sigmund Jensen afirma: „Joyce a afirmat la un moment dat că le-a dat criticilor de lucru pentru trei sute de ani. Cu Şişkin, aceştia vor fi cu siguranţă ocupaţi o sută de ani.“

“Negru şi Roşu”

Apărut de curând în colecţia “Fiction Ltd.” a “Editurii Polirom”, romanul “Negru şi roşu” de Ioan T. Morar este “o fabulă morală care vorbeşte despre eterna fragilitate a fiinţei umane strivite de mecanismele devoratoare ale Istoriei”.

Georgian Nicolau este un tânăr promiţător, elev fruntaş al Liceului Militar din Câmpina, admirat de colegi şi apreciat de profesori, îşi doreşte cu ardoare o carieră de ofiţer. Aceasta l-ar ajuta să se rupă de trecutul său, de colonia de ţigani din care provine şi de casa mizeră în care au rămas mama şi fraţii săi. Nimeni nu-i ştie secretul şi nici nu-l poate bănui, căci Georgian are tenul deschis la culoare şi ochi albaştri şi, în plus, şi-a inventat un trecut de roman. Iar visul i se îndeplineşte. Georgian urcă pe scara ierarhică, participă la cucerirea Odessei şi ajunge chiar un apropiat al idolului său, mareşalul Antonescu. Însă trecutul pe care s-a străduit atât de mult să-l ascundă îl ajunge din urmă când mama şi sora sa sunt deportate în Transnistria, împreuna cu mulţi alţi ţigani, din ordinul mareşalului. Atunci Georgian va trebui să ia o decizie, iar viaţa lui îşi va schimba cursul odată cu istoria.

„Noul roman al lui Ioan T. Morar propune, după nostalgic-dramatic-halucinanta evocare a lumii extincte a unui sat-fantomă din munţii Banatului, Lindenfeld, un nou test-şoc: revizitarea unor secvenţe tragice din istoria României. E vorba de locuri şi subiecte în egală măsură ocultate şi manipulate: Odessa şi Transnistria. Plagă vie şi dureroasa pe obrazul unei întregi naţiuni, cele două spaţii geografice prilejuiesc o coborâre dramatică în culisele marilor confruntari militare, etnice, ideologice şi rasiale din preajma celui de-al Doilea Razboi Mondial. Gravitând în jurul figurii mareşalului Ion Antonescu, multe din secvenţele romanului par desprinse dintr-un univers iraţional, unde destinele sunt jucate la o satanică roată a norocului. Autorul propune revenirea la naraţiunea clasică, lipsită de artificii retorice, de o limpezime adecvată marilor tragedii. Textul are granulaţia albă-neagră-cenuşie a unei pelicule ce surprinde, în tonuri aproape expresioniste, momente cruciale din macabra istorie a celui mai violent secol al umanităţii. Ioan T. Morar reabilitează povestirea austeră, precisă, fără ambiguităţi. Frescă istorică şi roman de dragoste, «Negru şi Roşu» trăieşte prin dramatismul situaţiilor şi prin forţa de iradiere a cuvântului”, comenta un critic literar.

Ioan T. Morar a absolvit, ca şef de promoţie, în 1981, Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia română-franceză. În perioada 1981-1986 a fost profesor de limba şi literatura română la Liceul Industrial „Textila” din Lugoj. Din 1987 devine redactor al revistelor “Viaţa studenţească” şi “Amfiteatru”. După 1989 lucrează la “Cuvîntul” şi Alianţa Civică. Între 1990 şi 1991 este redactor-şef la „Varietăţi”, TVR, de unde pleacă prin demisie. Este membru fondator al “Academiei Caţavencu”.

Din toamna anului 2004 pâna în 2009 a fost şi senior editor la “Cotidianul”. A realizat mai multe emisiuni de televiziune, activând, până în 1996, în grupul “Divertis”. În 2010 a fost numit consul general la Marsilia, funcţie din care a fost schimbat în 2012. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A publicat volumele de versuri: “Vară indiană” ( Ed. Albatros, Bucureşti, 1984; volum distins cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), “Fumul şi spada” (Cartea Românească, Bucureşti, 1989), “Şovăiala” (Brumar, Timişoara, 2000; volum distins cu premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor), “Neruşinarea” (Brumar, Timişoara, 2003) şi “Paloarea” (Brumar, Timişoara, 2010).

Poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, polonă, spaniolă şi maghiară, în antologii şi reviste culturale.

La “Editura Polirom” a mai publicat “Lindenfeld” (ed. I, 2005; ed. a II-a, 2006; ed. a III-a, 2013; roman distins cu Premiul Naţional de Proză al “Ziarului de Iaşi”) şi “Cartea de la capătul lumii. Noua Caledonie: la un pas de Paradis” (2007).

“Codul blestemat”

Lumea e pe cale să se sfârşească. Dar aventura abia acum începe.

“Codul blestemat”, de Adam Blake, este unul dintre cele mai bune thrillere conspiraţioniste din ultimii ani – un roman spectaculos despre coduri şi indicii, paradis şi infern, cu o eroină de neuitat.

În urmă cu trei ani, Heather Kennedy a părăsit Poliţia Metropolitană într-o manieră care încă o urmăreşte. Acum, ea este chemată să-i ajute pe poliţiştii care anchetează un presupus furt din sala de lectură a “British Museum”. Kennedy constată că, mai degrabă decât să fi furat ceva, intrusul a fotografiat pagini din cărţi despre Johann Toller, un profet nebun care a trăit în Europa secolului al 17-lea. Toller a făcut o serie de profeţii referitoare la Apocalipsă şi evenimentele care ar preceda-o. Nici unul dintre ele nu s-a adeverit până acum, însă, unul după altul, semnele groteşti şi minunile prezise de Toller încep să zguduie lumea. Apa fluviului Rin devine roşu aprins, turnurile din Londra se înclină, iar un înger cu o sabie de foc este zărit deasupra oraşului Ierusalim. Cu ajutorul unei fete de 19 ani, pe nume Diema, membră a unui trib secret, şi al ex-mercenarului Leo Tillman, Heather Kennedy se angajează într-o cursă nebunească pentru aflarea adevărului. Ea încearcă să oprească desăvârşirea profeţiei, căci… Apocalipsa se apropie.

Adam Blake este pseudonimul unui foarte cunoscut autor din Marea Britanie, ale cărui cărţi s-au vândut în milioane de exemplare. Nimeni nu a reuşit să afle identitatea acestuia, deşi s-au vehiculat câteva nume celebre. Adam Blake locuieşte la Londra.

De acelaşi autor, la “Editura Trei” a mai apărut “Evanghelia după Iuda”.

“Lunetistul”

Cel mai recent titlu semnat de Marin Mălaicu-Hondrari, “Lunetistul”, un roman provocator, plin de tandreţe şi erotism, cu o structură absolut neconvenţională, cu totul inedită, a apărut de curând în colecţia “Ego. Proză” a “Editurii Polirom”, şi în ediţie digitală.

Cu acest nou roman, Marin Mălaicu-Hondrari renunţă la prudenţă şi se expune riscurilor, aşa cum Lunetistul renunţă la precauţii, iese din ascunzătoare şi încearcă să-şi trăiască viaţa.

În Camarile, o insulă aflată în plin război, un băieţel, Carlos, se strecoară în ascunzătoarea unui lunetist pentru a-l ruga să ducă o scrisoare unei femei din România. Lunetistul descoperă că femeia cu pricina e o iubită de-a lui din tinereţe, o femeie stranie, de un erotism tulburător. Întâlnirea cu ea reînvie trecutul lor comun, de la adolescenţa în comunism până la alegerea ei de a trăi cu un alt bărbat, care îi oferea o altfel de viaţă. În acelaşi timp, lunetistul îşi dă seama că viaţa lui a rămas blocată într-o relaţie iluzorie, de care trebuie să se elibereze. Deşi conştient de acest lucru, ani de zile continuă să rămână prizonierul acelei poveşti de iubire, până când o întâlneşte pe Carmen Mercedes Belano, o femeie senzuală, care pe nesimţite îi schimbă viaţa. La fel, se schimbă radical şi viaţa lui Carlos, de la un băieţel orfan, adoptat financiar de o româncă, la un tânăr scriitor care învaţă să-şi domine viitorul incert.

Marin Mălaicu-Hondrari este autorul bestsellerului “Apropierea” (“Cartea Românească”, 2010), în curs de ecranizare în regia lui Tudor Giurgiu, precum şi a volumului “Cartea tuturor intenţiilor” (“Cartea Românească”, 2008, ediţia a II-a), “o carte curată, puternică intelectual, a unui om care a trăit fapte nebuneşti şi a avut forţa să le noteze la rece. E cartea care ne îmbogăţeste azi şi pe noi, cei ce iubim cu adevărat literatura”, scrie Mircea Cărtărescu.

Marin Mălaicu-Hondrari s-a născut la 29 ianuarie 1971, în Sângeorz-Băi. A publicat “Zborul femeii pe deasupra bărbatului” (poeme, “Eikon”, 2004, Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj), “Cartea tuturor intenţiilor” (roman, “Vinea”, 2006; ediţia a II-a, “Cartea Românească”, 2008), “Apropierea” (roman, “Cartea Românească”, 2010) şi “La două zile distanţă” (poeme, “Charmides”, Bistriţa, 2011, premiul revistelor “Poesis Internaţional” şi “Transilvania”).

“Cercetări filozofice”

Volumul filosofului Ludwig Wittgenstein a apărut în colecţia „Memorii/Jurnale”, în traducerea Lilianei Donose Samuelsson.

„Wittgenstein era incapabil să se declare satisfăcut cu soluţii bastarde şi facile, el trebuia să meargă până la limita înţelegerii. Se dăruia pe de-a-ntregul acestei sarcini, trăind într-o stare de tensiune continuă. Nici unul dintre cei care-i urmau cursurile nu se putea îndoi că el împingea până la limită acest efort de voinţă şi de inteligenţă. Era, la el, unul dintre aspectele unei onestităţi inflexibile”, afirmă Norman Malcolm.

„Limbajul «Cercetărilor filozofice» este, de asemenea, remarcabil. Stilul este simplu şi limpede, construcţia propoziţiilor fermă şi liberă… Forma este uneori cea a dialogului, cu întrebări şi răspunsuri, uneori, ca în «Tractatus», ea se condensează în aforisme. Se remarcă o absenţă izbitoare a oricărui ornament literar şi a jargonului tehnic sau terminologic. Moderaţia unită cu cea mai bogată imaginaţie, impresia simultană dată de continuitatea naturală şi de întorsăturile surprinzătoare ne fac să ne gândim la alte producţii faimoase ale geniului Vienei. Schubert a fost compozitorul favorit al lui Wittgenstein”, scrie Georg Henrik von Wright.

Ludwig Wittgenstein s-a născut în 1889 la Viena şi a încetat din viaţă în anul 1951 la Cambridge. Viaţa şi activitatea lui s-au desfăşurat alternativ în spaţiul cultural şi intelectual central-european şi în cel anglo-saxon. Astăzi, Wittgenstein este socotit, alături de Martin Heidegger, unul dintre cei mai reprezentativi gânditori ai secolului XX. Lucrarea sa de tinereţe,

“Tractatus Logico-Philosophicus”, foloseşte instrumentele logicii moderne într-o încercare originală de analiză a limbajului, a gândirii şi

a raporturilor lor cu realitatea. Distincţia celebră pe care o face între a spune şi a arăta exclude orice vorbire cu sens despre frumos, bine sau Dumnezeu. În scrierile mai târzii, dar mai ales în “Cercetări filozofice” (apărută postum), Wittgenstein reuşeşte ceea ce nici un alt filozof nu pare să fi realizat: o ruptură radicală cu vechiul său mod de a vedea lucrurile, simultan cu inaugurarea unui mod cu totul nou de a practica filozofia. Pe lângă “Tractatus”, singura carte de filozofie publicată în timpul vieţii, Wittgenstein a lăsat o cantitate enormă de postume, din care face parte şi corespondenţa sa filozofică.

Dintre scrierile lui Wittgenstein au apărut, în traducere, la “Humanitas” (în afara “Cercetărilor filozofice”): “Caietul albastru” (1993, reeditări 2005, 2013), “Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihanaliză şi credinţă religioasă” (1993, reeditare 2005), “Însemnări postume, 1914 –1951” (1995, reeditări 2005, 2013), “Tractatus Logico-Philosophicus” (2001, reeditare 2012), “Despre certitudine” (2005, reeditare 2013), “Jurnale: 1914 –1916” şi “Câteva remarci asupra formei logice” (2010).

“În cele ce urmează, public gânduri, sedimentarea unor cercetări filozofice cu care m-am ocupat în ultimii cincisprezece ani. Ele privesc multe subiecte: conceptele de semnificaţie, de înţelegere, de judecată, de logică, fundamentele matematicii, stările de conştiinţă şi alte lucruri. Am pus pe hârtie toate aceste gânduri ca remarci, drept scurte paragrafe.

Uneori în şiruri mai lungi despre acelaşi subiect, alteori în schimbare bruscă, sărind de la un domeniu la altul. – La început, intenţia mea a fost să le strâng pe toate acestea într-o carte, despre a cărei formă am avut, în diferite momente ale timpului, reprezentări diferite. Esenţial mi s-a părut însă ca gândurile să treacă într-o ordine firească şi fără poticneli de la un subiect la altul. După mai multe încercări nereuşite de a suda rezultatele mele într-un astfel de întreg, mi-am dat seama că asta nu-mi va reuşi niciodată. Că tot ceea ce aş putea scrie mai bun nu ar fi niciodată mai mult decât remarci filozofice; că gândurile mele paralizau de îndată ce încercam să le împing într-o direcţie, împotriva înclinaţiei lor naturale. – Iar acest lucru era legat, desigur, de însăşi natura cercetării”.

“Parfum de curtezană”

Ca romancieră, Sawako Ariyoshi este cunoscută în lume mai ales prin bestsellerurile “Parfum de curtezană”, “Dansatoarea de Kabuki” şi “Soţia doctorului”, ale căror traduceri în limba română au apărut în colecţia „Raftul Denisei”. Roman dens, de o mare fineţe, proiectat pe planuri multiple, “Parfum de curtezană” este o poveste emblematică de dragoste şi ură între o mamă şi o fiică, o naraţiune istorică în Japonia primelor decenii ale secolului XX şi o meditaţie asupra condiţiei femeii în universul crud al gheişelor. A fost ecranizat în 1964, în regia lui Keisuke Kinoshita, cu Mariko Okada şi Nobuko Otowa în rolurile principale.

La sfârşitul erei Meiji, într-un sat pierdut în mijlocul lanurilor de orez, destinul a trei generaţii de femei pare să urmeze ritmul imuabil al vieţii la ţară. Însă, în clipa în care frumoasa văduvă Ikuyo, mama lui Tomoko şi fiica Tsunei, se recăsătoreşte cu fiul căpeteniei satului, totul pare să-şi iasă din matcă. Atrasă de mirajul oraşului, tânăra pereche părăseşte casa părintească. Tokyo le va zdrobi repede speranţele, iar frivolitatea lui Ikuyo va împinge familia spre dezonoare. Tomoko sfârşeşte prin a fi vândută, la zece ani, unei case din cartierul plăcerilor. Gheişă-ucenică, ea va învăţa că foşnetul unui chimono de mătase înmiresmat cu tămâie, umbra unui zâmbet pe chipul desăvârşit ascuns de fard sau degetele abia atingând coardele unui shamisen pot îngenunchea bărbaţi care hotărăsc soarta Japoniei. Însă dorinţa cea mai mare a tinerei este să fie liberă. Va reuşi ea să-şi hotărască singură soarta într-o societate ale cărei temelii încep să fie erodate de tragediile istoriei?

Una dintre cele mai importante voci literare ale Japoniei postbelice, autoare de romane, povestiri, piese de teatru şi scenraii de film şi televiziune, Sawako Ariyoshi (1931-1984) s-a născut în oraşul Wakayama. Îşi petrece o parte din copilărie în Java. În 1949 îşi începe la Tokyo studiile de literatură şi artă dramatică, pe care le finalizează în 1952. După absolvire, lucrează în presă şi începe să se afirme ca scriitoare. Debutează în 1956 cu povestirea “Balada”, nominalizată în acelaşi an la cea mai prestigioasă distincţie literară japoneză, “Premiul Akutagawa”. În 1959, beneficiază de o bursă Rockefeller şi studiază teatrul la “Sara Lawrence College” din New York. Acesta este şi anul în care se impune ca romancieră, prin “Raul Ki”, primul volum al unei trilogii din care mai fac parte “Raul Arita” (1963) şi “Raul Hidaka” (1965). Romanul “Soţia doctorului” apare în 1966 şi este considerat, alături de romanul istoric “Dansatoarea de Kabuki” (1969), cea mai elocventă mărturie a talentului literar al lui Sawako Ariyoshi. În anii ’70, autoarea publică în acelaşi ritm susţinut romane, printre care “În amurgul vieţii” (1972) şi “Jurnal despre printesa Kazunomiya” (1978). În 1979 Sawako Ariyoshi primeşte prestigiosul “Premiu Mainichi”. Piesele sale de teatru sunt jucate în întreaga lume, iar multe dintre romanele ei au fost adaptate pentru scenă şi au fost ecranizate. Serialul japonez de televiziune “Dansatoarea de Kabuki” (Izumo no Okuni, 2006) s-a bucurat de un succes răsunător.

“Cârtiţele Securităţii. Agenţi de influenţă din exilul românesc”

Miercuri, 9 octombrie, la ora 17.00, la Jockey Club (Str. Episcopiei nr. 9, Bucureşti), va avea loc lansarea volumului “Cârtiţele Securităţii. Agenţi de influenţă din exilul românesc”, de Dinu Zamfirescu, apărut de curând la Editura “Polirom”.

Participă, alături de autor: Zoe Petre, Neagu Djuvara, Stelian Tănase.

Moderator: Liviu Tofan.

Exilul românesc a reprezentat o preocupare constantă pentru autorităţile politice de la Bucureşti, deoarece criticile acestuia la adresa totalitarismului afectau grav imaginea României în străinătate. Pentru a destabiliza diaspora, Securitatea a recurs la „cârtiţe”, agenţi recrutaţi chiar dintre membrii acesteia. Documentele din arhiva CNSAS cuprinse în volum dezvăluie acţiunile regimului comunist împotriva exilului desfăşurate prin intermediul a trei astfel de agenţi: Virgil Veniamin, Eftimie Gherman şi Pamfil Şeicaru. Operaţiunile lor de influenţare au avut în multe cazuri rezultatele scontate – au dezinformat, au fracţionat iniţiative de grupare a exilului, au încurajat şi au întreţinut intrigi şi vanităţi. Cititorii interesaţi află astfel detalii despre metodele prin care Securitatea încerca să-i combată pe românii din străinătate ce criticau conducerea totalitară, de la tentativele de compromitere a opozanţilor mai virulenţi la menţinerea insidioasă a unui aşa-zis „dialog cu ţara”, totul în scopul de a anihila acţiunile exilaţilor.

Dinu Zamfirescu a fost deţinut politic, figură marcantă a exilului românesc după plecarea din ţară în 1975, autor a numeroase articole şi studii publicate în presa exilului românesc (“BIRE”, “Lupta”, “Dialog”, “Curierul Românesc”). A fost corespondentul la Paris al postului de radio BBC, secţia română, timp de 14 ani. Iniţiator, împreună cu Radu Câmpeanu, al primei “Asociaţii a Foştilor Deţinuţi Politici” din România, cu sediul la Paris. Membru în Biroul “Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului” din România, cu sediul la Paris. A fost profesor de drept în cadrul “Academiei Créteil”, din Franţa. A deţinut funcţia de preşedinte al “Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc” de la înfiinţare, în 2003, pînă în 2010, iar actualmente este preşedintele Consiliului Ştiinţific în cadrul “IICCMER” şi membru al Colegiului “Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.