La mulți ani, Crucii Roșii Române!

Astăzi, se împlinesc 148 de ani de când s-a înfiinţat „Societatea Naţională de Cruce Roşie a României” cu scopul de a contribui la apărarea sănătăţii şi a vieţii oamenilor şi la aplicarea principiilor rezultate din convenţiile internaţionale ale Crucii Roşii.

În vara anului 1876, principele Dimitrie Ghica, alături de Dimitrie Sturza, Grigore Cantacuzino, Carol Davila, A. Fotino şi Panait Iatropol, au organizat Societatea de Cruce Roşie din România (CRR), cu sediul la Spitalul Colţea (unde se afla şi Eforia Spitalelor Civile). Pentru un deceniu, a funcţionat în paralel şi o „Societate de Cruce Roşie a doamnelor”, care strângea fonduri şi pregătea voluntari.

Între anii 1877-1878, în timpul Războiului de Independență, CCR a intervenit cu personal sanitar, ambulanțe și trenuri sanitare în sprijinul trupelor de campanie. A înființat așezăminte spitalicești în București și în diferite orașe din țară. Societăți de Cruce Roșie din Germania, Italia, Belgia, Suedia și Franța au trimis ajutoare materiale și personal medical. Pe frontul de la Rahova, voluntarii CCR s-au luptat să limiteze ravagiile febrei tifoide.

În 1885, a izbucnit primul război balcanic, iar CCR a propus guvernelor celor două țări – Bulgaria si Serbia- să accepte câte o ambulanță pentru îngrijirea râniților. Imediat dupâ primirea acordului, două ambulanțe au părăsit tara, asigurând asistenta medicala unui număr de 625 de râniți si bolnavi.

Din 1915, a existat o singură instituţie de profil, sub patronajul Reginei Maria

„Crucea Rosie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca şi în război, nu trebuie să piară. Cu toţii, de la mic la mare, să o sprijinim cu evlavie, cu însufleţire, cu nesfârşită dragoste”, îndemna Regina Maria, nepoata Reginei Victoria la ceremonia de unificare. Şi-a respectat cuvântul în timpul primului război mondial, când a devenit un model pentru voluntarii, acordând primul ajutor în spitalele de campanie. Impresionați de curajul ei, mulţi au supranumit-o de atunci „regina-mamă”, „mama răniţilor” sau  „regina-soldat”. Adeseori, mândră de descendenţa sa din Casa Regală a Albionului, îi plăcea să povestească o întâmplare: „Se inocula contra tifosului exantematic tot personalul unui spital; singură, o «nurse» (soră, n.r.) bătrână rezista şi când s-a încercat să o convingă, baba a răspuns foarte mândră: «Sunt englezoaică»”.

La finele Primului Război Mondial, CRR a îndeplinit misiuni de combatere a bolilor contagioase (tuberculoza, malaria, holera), răspândind totodată în mediul rural normele elementare de igienă sanitară. Bunăoară, în 1920, echipele CRR, formate din medici şi infirmiere, au străbătut zonele afectate de malarie, acordând gratuit medicamente şi consultaţii. În ţară, s-au înfiinţat sub egida societăţii şase spitale de campanie, 16 spitale normale, 55 de cantine şi 40 de infirmerii de gară.

În 1940, în urma ultimatului dat de URSS, a Dictatului de la Viena şi a Tratatului cu Bulgaria, România pierde o parte din teritoriile sale. Implicit, şi Crucea Rosie Romană este nevoită să evacueze 27 de filiale: Bălţi, Bazargic, Bistriţa, Baia Mare, Cetatea Alba, Cluj, Cernăuţi, Cahul, Chişinău, Dej, Miercurea Ciuc, Gheorghieni – Ciuc, Hotin, Ismail, Năsăud, Odorhei, Oradea, Orhei, Satu-Mare, Sighet, Silistra, Storojinet, Soroca, Sf. Gheorghe, Tg. Mureş, Tighina, Zalău.

Mii de oameni s-au refugiat în vechiul Regat, iar Crucea Rosie Romana, aflată sub înaltul patronaj al Reginei Elena, a răspuns prompt rugăminţii Guvernului de a dispune deschiderea de cantine în gările şi pe drumurile de acces ale convoaielor de refugiaţi. Filialele şi subfilialele de la Botoşani la Galaţi, de la Vaslui la Brăila, au acţionat imediat în sprijinul refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina, organizând cantine şi puncte sanitare.

Au fost cumpărate 30 de ambulante sanitare şi 51 de remorci pentru transportul răniţilor. Au fost create șase spitale de campanie, 16 spitale de zona interioară, 55 de cantine de gară şi 40 de infirmerii de gară. S-au creat formaţiuni speciale de transport auto ale Crucii Roşii. Automobilistele voluntare au fost celebre în epocă.

Prin Convenţia de la Geneva din 1929, care reglementa situaţia aviaţiei sanitare aflată sub emblema Crucii Roşii pe timp de conflict armat, a fost posibilă apariţia Escadrilei Albe a Crucii Roşii Române. Marina Ştirbei, membră a Comitetului Central al CRR, a avut iniţiativa de a înfiinţa o escadrilă sanitară, alcătuită din femei pilot. La data de 25 iunie 1940, iniţiativa doamnei Ştirbei a prins contur și Subsecretariatul de Stat al Aerului din România a aprobat înfiinţarea primei escadrile sanitare pilotate de femei. Membrele acestor formaţiuni au fost mereu alături de armată romană, salvând de la moarte mii de răniţi. Maria Dragescu, Nadia Russo, Virginia Thomas, Ioana Grădinescu, Virginia Duțescu sunt doar câteva nume ale femeilor pilot care au participat la sute de misiuni de salvare. Alături de ele s-au aflat surorile voluntare

La 10 noiembrie 1940, România a fost lovită de un cutremur de 7,4 grade pe scara Richter. Numărul victimelor, în majoritate din Moldova, a fost estimat la 1000 de morţi şi 4000 de răniţi. Voluntarii de Cruce Roșie au fost prezenţi la datorie în locurile afectate de dezastru, au scos răniţii de sub dărâmături, i-au îngrijit şi i-au încurajat. Automobilistele voluntare ale organizaţiei au avut un rol deosebit în Bucureşti, transportând răniţii. Localităţile Ploieşti, Buzău, Focşani, Panciu au fost deservite de ambulanțele Crucii Roşii, fiecare având un echipaj format din medic şi infirmiere voluntare. Au fost expediate medicamente, instrumente chirurgicale şi alte tipuri de materiale. Societăţi Naţionale din Iugoslavia, Italia, Japonia, Chile şi SUA au venit în sprijinul Crucii Roşii Romane cu ajutoare în bani şi bunuri, care au fost distribuite de voluntari populaţiei aflate în nevoie.

După intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial, Crucea Roșie Româna şi-a mobilizat toate resursele materiale şi umane pentru a acorda sprijin neîntrerupt răniţilor, bolnavilor, prizonierilor şi refugiaţilor, acţionând astfel în condiţii de război total. 2 754 de surori voluntare de Cruce Rosie şi 2 430 de auxiliare sanitare ale Crucii Roşii au muncit pe front şi în spitale.

Numeroşi oameni de cultură români s-au alăturat efortului Crucii Roşii de a sprijini populaţia. George Enescu, Grigoras Dinicu, Cella Delavrancea sunt doar câteva personalităţi care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au dat concerte în beneficiul Crucii Roşii, au cântat în spitale, la căpătâiul răniţilor, pentru a le aduce un strop de mângâiere.

Prin intermediul Crucii Roşii, au fost expediate zeci de mii de scrisori şi colete prizonierilor de război de diverse naţionalităţi, aflaţi în Germania. Delegaţi ai Crucii Roşii Romane au vizitat lagărele de prizonieri, au acordat ajutoare şi au militat pentru aplicarea unui tratament umanitar, în concordanţă cu normele internaţionale.

Crucea Roșie a contribuit la salvarea de mii de vieţi şi prin colaborarea permanentă cu Centrul de sânge conservat al armatei la care a adus numeroşi donatori. De asemenea, a asigurat transporturile de sânge şi plasmă. În 1945, Crucea Rosie a înfiinţat, printr-o hotărâre a Comitetului, un laborator de preparare a insulinei, iniţiativa care a acoperit necesarul acestui medicament în ţară.

Între anii 1944 – 1945, au fost spitalizaţi în aşezămintele Crucii Roşii peste 60 000 de răniţi şi bolnavi, rata mortalităţii fiind de doar 1,6 %. Cantinele din gări au hrănit şi au adăpostit un număr de 4 402 745 de persoane. Până la 14 septembrie 1944, când militarii sovietici au rechiziţionat cea mai mare parte din maşinile Crucii Roşii Romane, camioanele şi autoturismele organizaţiei transportau până la 2 500 de răniţi lunar.

Odată cu venirea la putere a guvernului „revoluţionar”, la 6 martie 1945, a început şi pentru Crucea Rosie Romana, ca pentru întreaga ţară, o perioadă tulbure care s-a sfârşit abia în 1989. Conducerea SNCRR, aleasa în mod democratic, a fost înlăturată. O Comisie interimară pentru reorganizarea activităţii de Cruce Rosie a fost înfiinţată, preşedinte fiind numitit generalul P. Pârvulescu.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, femeile-pilot din Escadrila Albă a CRR (Maria Drăgescu, Nadia Russo, Virginia Thomas, Ioana Grădinescu, Virginia Duţescu) s-au distins prin curaj, participând la misiuni de salvare a soldaţilor răniţi.

După 1948, cadrele de conducere şi compoziţia de clasă s-au schimbat, în fruntea instituţiei fiind numiţi muncitori, membri ai PMR. Din istoria oficială a CRR, au dispărut prinţii şi Regina Maria, iar eroinele „Escadrilei Albe” au fost scoase din rândurile aviaţiei române. La vremuri noi, oameni noi! În frun­tea societăţii sanitare, a fost numită Constanţa Crăciun, ile­galistă cu state vechi în partid. CRR s-a distins totuşi în câteva misiuni, în sprijinul refugiaţilor greci în România şi a populaţiei Coreii, afectată de războiul dintre nord şi sud. În­ce­pând cu 1965, câteva atribuţii specifice ale CRR (educaţia sanitară, organizarea şi pregătirea grupelor sanitare, înfiinţarea posturilor de prim-ajutor) au fost transferate Ministerului Sănătăţii.

În deceniul opt însă, CRR dobândise caracterul unei organizaţii de masă. Conform cifrelor, în 1989, CRR număra 7,5 milioane de membri, distribuiţi în 64.731 de comitete şi comisii organizate pe principiul teritorial şi al locului de muncă, sprijinite de 760.000 de activişti obşteşti. Cotizaţia anuală către CRR devenise între timp obligatorie pentru orice „om al muncii”. Potrivit rapoartelor de activitate, angajaţii CRR combătuseră fumatul şi abuzul de alcool, susţinuseră programe de prevenire a maladiilor cardiovasculare, ale aparatului respirator. În acord cu noua politică demografică a partidului şi statului, organizaţia primise şi alte sarcini (combaterea avorturilor, perfecţionarea activităţii financiar-gospodăreşti).

Povestea Crucii Roșii Române continuă

Anul 1990 ar fi trebuit să reprezinte pentru Crucea Rosie Romana începutul revenirii la misiunea organizației. Însă perioada de democratizare și așa zisa aliniere la standardele internaționale ale Mișcării de Cruce Roșie și Semilună Roșie au dus în scurt timp la reducerea personalului plecării în masă a voluntarilor care i s-au alăturat în acea perioadă de distribuție a ajutoarelor umanitare trimise în România de organizații internaționale. Politizarea din perioada comunistă și-a pus categoric amprenta asupra CCR.

Astăzi, deși în România sunt oameni care nu au fost niciodată la medic. În comunitățile izolate din România, serviciile medicale lipsesc cu desăvârșire. Oamenii suferă de afecțiuni de care nu știu și de care se tratează prea târziu. Ar fi de dorit o revenire la „viață” a CCR ca împreună putem oferi o șansă la viață persoanelor care nu au acces la un medic! Însă despre implicare și „resuscitarea CCR” într-o altă poveste, cu altă gâscă și altă traistă!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.