OM ŞI LEGE (21)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

În afară de aceasta, Pietraru mai aprecia aceste discuții cu Suciu pentru că, trăgând spuza pe turta lui, avea cu cine aborda subiectul care-l frământa pe el, acela că în fiecare om există o cantitate de obsesie sadică, da, da, și la cei mai cumsecade oameni taina aceasta poate fi prezentă, și încă foarte mult! Și legat de asta, ideea lui Pietraru că respectivul impuls se manifestă pe timp de pace și în condiții normale în trăiri interiorizate, ce trebuie doar descifrate, dar și în dragoste, da, da de multe ori chiar și în rugăciune. Aici subiectele lor erau tangente, în sensul că amândoi exemplificau cele pe care le susțineau în discuții cu ajutorul picturii, religioase medievale și fiecare încerca să adauge spusele celuilalt în propriul său sistem.

— Ce sunt toți acești sfinți maltratați și mai ales martirajele sfintelor decât defulări sadice? Iar subiectul cel mai încifrat îl constituie desigur Golgota.

— Ceea ce nu înțeleg eu, spunea mereu Suciu, este fi argumentați mereu cu exemple luate din credința creștină și în primul rând din evangheliști. De parcă în nu s-ar petrece destule orori… În al doilea rând nu înțeleg de ce găsiți patimile lui Christos încifrate în sensul în care afirmați dumneavoastră.

— Păi, în primul rând, și mi se pare ciudat că trebuie să v-o spun de fiecare dată când discutăm acest subiect, în primul rând că religia creștină și istoria lui Christos ne oferă un subiect de pornire pe care-l cunoaștem la fel de bine amândoi, în timp ce religiile care nu permit chipul cioplit nu ne pot oferi pânze spre analizat… Asta e la mintea cocoșului, iar mitologiile diferitelor popoare reprezintă un domeniu prea vast. Dar, recunosc, evangheliștii ne oferă un subiect particular al unei realități generale. întotdeauna generalul este studiat pornind de la particular. De ce este “drumul crucii” încifrat din punctul de vedere al celor afirmate de mine? Ei, păi aici e aici!

Cei doi nu se sfiau să vorbească pe coridorul acela rece și în timp ce pe lângă ei treceau tot felul de oameni. Ce era atât de nefiresc în faptul că doi avocați stăteau de vorbă pe un culoar al tribunalului? Dar la fel de adevărat era și că amândoi se aflau tot timpul în alertă.

— Da, spuse. Suciu, depinde cum luăm această încifrare despre care vorbiți. După câte știți, iconografia creștină este foarte precisă în reguli. Bisericii îi plăcea să se considere creierul pictorilor, iar pe aceștia doar niște mâini mai mult sau mai puțin talentate. Mantia unui anumit sfânt trebuia să aibă, o anumită culoare, chiar și recuzita era prescrisă. Un subiect atât de des folosit de pictură ca și crucificarea n-ar trebui să aibă de aceea nimic, încifrat Dar, și în aceasta văd eu adevărata încifrare, cum de se deosebesc, totuși, atât de mult diferitele capodopere unele de altele? De ce într-un fel a fost pictată Fecioara Maria de către un pictor flamand și în alt fel de către unul italian? Dar mai mult, de ce se deosebește atât de mult “fecioara cu Pruncul“ a lui Rafael de cea a lui Verrocchio? N-o să-mi spuneți că deosebirea provine numai din faptul că primul a pictat tabloul cu vreo cincizeci de ani după cel dc-al doilea! Sau că în această jumătate de veac s-ar fi schimbat atât de mult gustul celor ce comandau operele, ca și cel al privitorilor de rând! Mult mai degrabă în aparent atât de puțina independență pe care și-o asumă fiecare dintre maeștrii picturii constă simbolul încifrat.

— Domnule Suciu, fiecare lucru poate fi admirat diferit din punctul fiecărui privitor. Îmi aduc vag aminte de o Madonă a lui Rafael, nu știu câte a pictat și dacă avem în fața ochilor în clipa asta amândoi același tablou. Recunosc că nu-mi amintesc de fel tabloul lui Verrocchio.

— Acasă am putea discuta cu albumele în față.

— Albumele sunt imperfecte și de cele mai multe ori reproducerile sunt doar în alb-negru.

— Asta este unul dintre handicapurile cele mai serioase în fața cercetărilor mele.

— Pentru ce vreau eu să spun nu este nevoie de un material atât de perfect, zise Pietraru și în timp ce-i vorbea își aminti o scenă în care pornise la un drum lung. împreună cu un scit, aventurându-se ei doi înarmați doar cu papirusuri printre atâția oameni cu lănci și cuțite. Am să vă spun ce văd eu încifrat în Drumul crucii dacă ne gândim că… Revenind la Via Dolorosa am să părăsesc acum tablourile. Hans Heinz Ewers a scris un roman intitulat Ucenicul vrăjitor sau Vânătorii diavolului. Acest roman povestește o istorie odioasă despre modul în care o tânără dintr-un sat oarecare repetă benevol și pe cât se poate de fidel calvarul lui Christos. Plus că femeia mai era și însărcinată. În vremea aceasta, consătenii iau parte și ajută la organizarea întregului odios spectacol. Frank Braun, personajul care apare și în alte narațiuni ale lui Ewers, pune în mișcare înscenarea și apoi n-o mai poate opri, asemenea ucenicului vrăjitor legendar. Bun! Ați citit cartea?

— Nu…

— N-ați pierdut mare lucru. Drumul crucii pe care-l reface această femeie însărcinată fanatică, însoțită de la fel de fanatizații ei consăteni, care o adoră în timp ce o duc spre moarte, este o poveste în mare măsură scârboasă. Naturalismul unor descrieri te duce la sadism. Citind acest roman nu m-am simțit mai șocat decât atunci când parcurgeam alte pagini ale respectivului autor. Cruzimea nu-i este mai niciodată străină. Imaginația lui, pe care mulți au numit-o ”morbidă“, era oricum foarte bogată Am luat lucrurile ca atare. Dar pe urmă am aflat că, asemenea atâtor exemple, viața a premers din nou și acest roman. Și nu numai o dată.

— Și Spartacus a fost crucificat! Toată Antichitatea abundă de asemenea oribile scene…

— Nu, dom’le, nu despre Antichitate vorbesc eu! Și nu despre orice execuție pe cruce! Dar dumneata știi că în epoca așa-zis modernă au fost numeroase cazuri de isterici și isterice care au reconstituit pe pielea lor suferințele lui Christos, încercând să le reproducă pas cu pas, flagel cu flagel? Și nici asta n-ar fi de mirare dar comunități întregi au luat parte la asemenea orori! Și, încă o dată: nu mă refer acum decât la… decât strict la reproducerea cât mai fidelă în întregime a patimilor lui Christos, pentru că elemente al acestor suferințe au fost preluate de călugări și de către anumiți credincioși atât de frecvent încât nu mai merită să le amintim. Obscurantismul n-a fost o poveste și urmările sale încă nu vor fi multă vreme descifrate, mai ales că a pătruns și în psihopatologie și în special în psihopatologia sexuală. Chiar în secolul XVIII, la Paris, și chiar în prima parte a secolului trecut la Wildensbuch, lângă Zurich, în iluminata Elveție, s-au petrecut asemenea spectacole oribile.

— Ceea ce spuneți dumneavoastră cred că totuși se depărtează de subiectul nostru. Eu mă interesez de un fenomen de cu totul altă natură de un limbaj secret, conștient și foarte subtil, necesitând o instrucție riguroasă și o conștiință limpede, de un limbaj care suprapunându-se actului artistic și în deplină armonie cu el, mai transmite totuși și altceva, acest altceva fiind marca fiecărui autor și crâmpeiul lui de contribuție la acest mesaj nemuritor.

Pe Pietraru îl pasionau discuțiile cu Suciu doar că uneori îl deranja retorismul acestuia. Parcă ar pleda la bară… Pe când el, Pietraru, era convins că de pledat nu merită să pledezi decât pentru un răufăcător sau pentru o casă care trebuie să fie atribuită uneia dintre părțile care desfac o căsătorie. Pentru un adevăr nu trebuie pledat. Este inutil. Nu pentru că el s-ar impune cu certitudine și de la sine, ci pentru că Pietraru era sceptic în privința modului în care cineva poate influența acest drum al adevărului. Adevărul există și dacă nu este demonstrat, gândea el, și nu-i decât o problemă de randament impunerea sa.

— Domnule Suciu, dumneavoastră observați un lucru? Cred că am abordat această discuție acum a șasea sau a șaptea oară împreună. Dar în loc să discutăm o temă, discutăm două… E drept, privim același tablou, dar ne interesează cu totul altceva.

Din partea cealaltă a coridorului se apropia de ei doctorul P. Pietraru îl recunoscu după sunetul pașilor pe ciment.

— Cauza pentru care mi-am pierdut aici jumătate de zi se amână, după cum am aflat abia acum. Așa că sunt liber. Liber să mă duc la spital.

Pietraru se sculă cu greu de pe banca pe care se prăbușise.

— Să mergem. Domnule Suciu, vă aștept cu plăcere într-o seară pe la mine.

— Am tot spus că vin, dar întotdeauna s-a ivit câte ceva… Dar poate că încă astăzi…

— Dar unde este Sancho Panza? îl întrebă Pietraru pe medic.

— Să știi că e un tip mai util decât crezi.

În timp ce ieșeau din tribunal, avocatul întări încă o dată întrebarea.

— Unde ți-e scutierul, Don Quijote?

— Nu trebuia să repeți! Am știut că aici ai vrut să ajungi.

— Ai știut? Ce ai știut?

— Noi putem să fim prieteni probabil pentru că ne deosebim atât de fundamental tu ești un sceptic incurabil, în vreme ce eu continui să mai cred în himere. Nu asta ai vrut să spui?

— Chiar mă vezi ca pe un sceptic incurabil?

— Ca pe un sceptic sau ca pe un înțelept. Pentru mine lucrurile astea două de cele mai multe ori se suprapun.

— Ăsta este avantajul unor prietenii dezinteresate, construite în timp puțin și lipsite de neplăcerea cunoașterii trecutului derutant al preopinenților. Ce știi tu despre mine? Cam la fel de puțin pe cât știu eu despre tine.

— Și totuși mă consideri un Don Quijote!

— Îmi place să te consider așa…

— Am impresia că nu mai am ce să-ți spun, constată medicul în timp ce mergeau spre spital. Tu și așa le știi pe toate.

La câțiva pași în spatele lor venea și Rotofeiul fluierând.

— Nu vreau să insinuez nimic, dar individul ăsta e prea simpatic. Începe să mă calce pe nervi.

— Ascultă, întotdeauna, în orice perioadă istorică, a existat câte cineva care să stea ca o umbră în spatele omului. Ăsta măcar, vorba ta, e simpatic.

— Vorbești ca un medic. Ca un psihiatru. Astea-s teorii. Eu mă gândesc la lucruri mult mai concrete. Cum doctorul P. tăcea, Pietraru consideră că și-a făcut datoria și trecu din nou la primul subiect: ca să nu ai impresia că le știu chiar pe toate, trebuie să-ți mărturisesc că Alexandrescu ăsta mi-a fost vecin, că știu despre el cam cât știe un vecin despre alt vecin și că…

— Și cam cât știe un vecin indiferent despre acest Alexandrescu?

— N-am spus nicio clipă că aș fi un vecin indiferent.

— Pe scurt, omul nostru a făcut și școala de subofițeri de jandarmi, a practicat această meserie doar câteva luni, dacă nu mă înșel, a fost demobilizat și trimis în locul celor pe care puțină vreme i-a păzit el apoi a ieșit foarte repede și de acolo și a fost amesteca într-un nou proces, de data asta pentru că ar fi făcut parte dintre bătăușii tocmiți la niște urne electorale Și că ar fi dat prea tare. Pe scurt, tipul are destule la dosar.

— Acum întrebarea este ce-o fi adevărat din toată povestea și cât de pușlama este într-adevăr tipul. Nu că asta ar fi determinant… determinant nu este niciodată nimic prea grav. Determinant este cum s-a sculat într-o anumită zi un anumit funcționar… Dar nici asta nu este cine știe cât de determinant. Aș vrea totuși să știu adevărul, așa, pentru plăcerea mea.

— Tipul nu este prea simpatic, dar văd că lucrul ăsta nu te prea impresionează. “Scutierul“ meu este simpatic și nu-ți place, poate că ăsta, așa cum e…

— N-am spus că nu mi-e simpatic Rotofeiul. Numai că n-am încredere în el. Ar trebui odată să învățați să deosebiți că nu toți cei ce ne sunt împotrivă sunt și antipatici și viceversa.

— Îl crezi pe Sancho Panza chiar atât de periculos?

— Da de unde, făcu Pietraru, dar bravă și bravă destul de prost.

— Nu vreau să te enervez, dar și asta intră într-o anumită categorie medicală.

— Chiar tu pretinzi că toți ne încadrăm în câte o entitate. Alexandrescu, de pildă, face excepție?

— N-ai fost niciodată cu adevărat atent atunci când îți vorbeam. Să faci parte dintr-o anumită entitate nu este decât un element al clipei. Reflexe condiționate directe…

— Mă bucur că-i dai atâta cu reflexul condiționat. Pavlov se poartă astăzi.

— Eu mi-am formulat teoria mult înainte de a se purta pe aici Pavlov!

— Foarte bine, numai că eu nu cred în teoria ta. Ți-am mai spus tu încerci să explici de ce face un om ceva acum și de ce nu face altceva. Treaba asta nu poate fi adevărată pentru că eu nu pot să accept prezentul decât în senzațiile elementare. Restul este doar o reflectare a trecutului și o virtuală proiecție în viitor. Prezentul nu există decât ca o contopire, ca o reflectare a celorlalte două timpuri.

— De vreme ce accept reflexele cu catenă foarte lungă, înseamnă că mă raportez și eu la o moștenire de c are prezentul beneficiază tot timpul.

— Vax! Eu cred puțin în Freud, cred puțin în Jung, puțin în Adler, puțin și în Pavlov, puțin în spiritul gregar… Cred și în atavisme și în plăcerea jocului. Mai ales în acesta din urmă. Nimic asemenea jocului nu conține atâtea filosofii adânci la un loc. El cuprinde și dorința de afirmare, cu orice preț, și teama de a nu pierde, și spiritul de echipă, și adversitatea și antrenamentul cu toate reflexele lui, plictisul datoriei de împlinit. Și deșertăciunea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.