OM ŞI LEGE (34)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

— Spuneți-mi, îl întrebă căpitanul Avramescu pe Murariu cineva străin n-a trecut cumva prin secția aceasta?

Murariu îl cercetă pe îndelete pe Avramescu. Trebuia să se decidă dacă celălalt îi era sau nu antipatic. O hotărâre era greu de luat, omul putea să-i fie chiar foarte simpatic.

— Adică cu-cu-cum?

— Păi, vreo persoană care nici nu era bolnavă și nici rude n-avea pe aici și nici…

Murariu se hotărî. Avramescu îi era foarte simpatic, îi venea să-l pupe…

— D-de-depinde! Stai să ve-ve-vezi aici vin tot f-f-f-felul de oameni ca să be-be-bea ceai.

— Unde să bea ceai?

— La dom’ doctor în ca-ca-cabinet. Iarna beau ceai să se încălzească, iar vara p-p-p-pentru ca să nu nădu-șească. Dom’ do-do-doctor spune că o băutură caldă este lucrul cel mai po-po-potrivit pentru zăpu-pușeală.

— Și azi cine a fost pe la el ca să bea ceai?

— Mu-mu-mulți! Dar eu azi am avut de-de-de lucru că-că-ca altfel îi sculp-sculptam. Eu îi sculptez întotdeauna pe to-to-toți. Dar la dom’ doctor nu-i spun decât despre că-că-câțiva.

Acum căpitanul încerca să se elibereze de Murariu, dar acesta se ținea scai de el.

— Las’ că o să mai vin să stăm de vorbă.

— Să vii și am să te sculp-sculptez și pe ti-ti-tine!

— Dumneata l-ai găsit pe cel omorât azi?

— Eu am scul-sculp-sculptat și.. Murariu se opri din vorbă. Rotofeiul stătea în fața lor și pe Rotofei categoric nu-l putea suferi. Am sculptat ceva.

— Dumneata lucrezi aici? îl întrebă căpitanul Avramescu pe Rotofei.

— Aici! Să trăiți!

— Unde am putea vorbi puțin despre ăla pe pare l-au omorât azi?

— Din punct de vedere ai dreptului, nu cred că ar fi vreo deosebire unde am vorbi; din punct de vedere al rezultatului însă cred ca locul în care vom sta de vorbă ar putea fi decisiv.

— Cum așa?

— Nu vreau să vă învăț eu pe dumneavoastră, dar este absolut evident că nimeni nu vede în același fel un cadavru dacă i-l arăți noaptea într-un cimitir sau șezând confortabil într-o sală de cinematograf. Păi, eu cred că dacă vedem toate cadavrele acelea ale doctorului Caligari altundeva decât la cinematograf muream demult.

— Numai că aici nu suntem la cinematograf, tovarășe!

— Foarte justă observația dumneavoastră și de aceea și spun că nu este totuna unde am putea sta de vorbă despre cadavrul de azi. Dar dacă dumneavoastră dispuneți să stăm de vorbă în mijlocul Timișului, atunci acolo o s-o facem.

Căpitanul Avramescu trecu printr-o ușoară stare de neliniște: nu știa dacă individul din fața sa își bate joc de el sau nu. Pe de altă parte, Murariu, care nu se dezlipise de lângă ei, aștepta cu convingere ca Rotofeiul să-i dea și ofițerului o bomboană.

— Dar dumneata unde ai vrea să stăm de vorbă, continuă nesigur Avramescu.

— Eu? Păi, ce?! Depinde de mine?

— Dar dacă ar depinde?

— Asta ar mai lipsi! Nici nu știți câte lucruri trăsnite mai pot să-i treacă prin cap unuia ca mine! Mai bine să nici nu știți…

— De ce să nu știu?

— Să vedeți, am cunoscut un anchetator la Cluj, unde am fost arestat din greșeală. Asta voia să le știe chiar pe toate. Țin minte ca mai era acolo un moț, Grozea, pe care l-au prins că vindea lemne pe care le fura din pădure. Numai că anchetatorul nostru nu s-a mulțumit să afle de unde fura Grozea lemnele, cui i le vindea, cine mai lua parte la afacere și așa mai departe. El a vrut să știe tot ce se poate ști despre Grozea și a aflat dintr-una-n alta că un verișor de-al lui Grozea s-a încurcat cu propria lui fiică. De furie, s-a dus acasă și era să-și omoare fata, noroc ca n-a nimerit din plin. Până la urmă, a devenit și el acuzat. Dacă n-ar fi vrut să le știe pe toate, îi făcea frumușel dosarul lui Grozea și nu i se întâmplau nici lui toate câte i s-au întâmplat. Că până la urmă a și murit în închisoare, de s-a spus că l-ar fi otrăvit unul pe care el l-a anchetat pe vremuri.

— Un anchetator trebuie să le știe pe toate, se încăpățână Avramescu.

— Așa a spus și cel din Cluj. Și, dacă stau să mă gândesc mai atent, probabil că… sigur că tot dumneavoastră aveți dreptate. Auzi? Să stai și să-i iscodești pe toți și să nu știi ce face propria ta fiică? Ba să știi! Chiar dacă pe urmă te otrăvește unu’ de se spume la autopsie c-ai murit de infarct.

— Chiar, dumneata de ce ai fost arestat la Cluj?

— Pentru că aș fi strigat împotriva regelui.

— Ai făcut dumneata asta?

— Da de unde?! Unde n-a dat Dumnezeu…

— Și-atunci, de ce te-au arestat?

— Asta s-a întâmplat cam așa într-o zi regele Carol a trecut prin Orșova și s-a nimerit să mă aflu și eu acolo. Și cum am vrut să-l văd și eu, m-am așezat într-o berărie și am așteptat să treacă și Carol.

— Care Carol?

— Cum care? Regele. Din berăria aia trebuia să-l văd pentru că Orșova nu era atât de mare și dacă ar fi trecut prin oraș pe acolo trebuia să treacă. Și nu eram eu singurul care aștepta să treacă regele. Mai era cu mine unu’ Miși Stoiculescu. Băiat bun, dar foarte nepunctual. Cum vedea o fustă, cum nu mai puteai da doi bani pe orice a promis înainte. Stăm noi ce stăm și la un moment dat zice Miși Stoiculescu gata, el pleacă fiindcă regele tot nu mai vine. De ce să nu mai vină? îl întreb. Nu mai vine, zice. Dar tocmai atunci trecură prin fața noastră niște subofițeri, cu câteva fete. Miși sare în sus și-mi zice că se întoarce imediat. Eu am rămas și am mai băut o bere, dar Miși niciunde. Până la urmă, am chemat chelnerul să plătesc, numai că am spus că plec fiindcă idiotul tot nu mai vine, dar eu m-am gândit la Miși Stoiculescu. Da’ nu știu cum, m-a auzit unu’ care pentru asta era plătit și imediat ce mă înșfăcă.

— De ce?

— Pentru că l-aș îi vorbit de rău pe rege, zicând că nu mai vine idiotul.

— Și până la urmă regele a trecut sau nu pe acolo?

— Nu știu, vă rog, dar pe la arest sigur n-a trecut.

”Să intrăm puțin aici, îl împinse Avramescu pe Rotofei într-o nișă a coridorului unde era o bancă. Spuneți-mi, dar de data asta vă întreb oficial: l-ați cunoscut pe Alexandrescu?

— Da.

Avramescu își scoase carnețelul și începu să noteze.

— O să vă chem pe urma să dați o declarație în scris. Când s-a internat Alexandrescu în spital?

— Azi.

— Dumneata pe ce post ești aici?

— Eu, vă rog, sunt om de serviciu, dar pentru că am fost felcer în armată fac și munca asta.

— De când ești încadrat aici?

— Păi, de pe la ora opt.

— Dumneata îți bați joc de mine?

— Poate de la opt și jumătate, dar recunosc cinstit că asta nu știu chiar cu precizie când s-a întâmplat.

— Ce opt și jumătate?

— Azi-dimineață pe la opt și jumătate am fost să-mi fac formele de încadrare.

Avramescu îl privi lung. Rotofeiul nici nu clipi.

— Și până azi unde ai lucrat?

— Până azi n-am lucrat, dar până alaltăieri am lucrat la Satu Mare la un aprozar. De acolo însă m-au dat afară pentru că au descoperit că n-am studii corespunzătoare și atunci…

— Ce studii îți trebuie pentru a putea lucra la un aprozar?

— Nu știu, vă rog frumos, pentru că eu n-am nicio clasă primară. În clasa întâia am rămas repetent fiindcă am avut scarlatină, dar nu știu de ce nici măcar clasa asta nu vrea să mi-o recunoască nimeni.

— Dar să te iscălești, știi?

— Știu să scriu și să citesc, dar după cum mi s-a explicat, eu sunt un autodidact.

— Deci, ai venit cam în același timp cu Alexandrescu la spital.

— Nu știu când a venit dânsul, dar l-am văzut azi dimineață aici.

— Dar pe Alexandrescu unde l-ai cunoscut?

— La pușcărie, vă rog frumos.

— La Cluj?

— Nu, la Dorohoi.

— Dar acolo de ce ai fost închis?

— Din greșeală.

— Iar din greșeală?

— Da. Trebuiau să mă închidă cei de la Cracovia. Dau până la urmă s-a făcut dreptate și m-au trimis la penitenciarul de acolo.

— Să lăsăm asta deocamdată.

— Că-i mai bine.

— De ce?

— Pentru că acolo, la Cracovia, l-am întâlnit pe unu Gyurcovici, iar ăsta mi-a povestit atâtea lucruri despre Alexandrescu, încât dacă vi le-aș spune, ar trebui să stăm împreună două săptămâni numai noi doi ca să le pot termina pe toate.

— De la Dorohoi l-ai mai întâlnit vreodată pe Alexandrescu?

— O singură dată.

— Unde?

— În gară la București.

— La Dorohoi cât ați stat împreună?

— Aproximativ două ore.

— Cât?

— Nu știu, vă rog, pentru că acolo îți ia ceasul.

— Erați în relații de dușmănie?

— Nu. Din nou Rotofeiul nici nu clipi.

— Dar aici v-ați recunoscut imediat după o cunoștință atât de fugară?

— El nu m-a recunoscut imediat, dar i-am adus eu aminte ce și cum.

— Și el ce-a spus?

— El a spus să mă duc la dracu’.

— Înseamnă că totuși nu v-ați simpatizat.

— De ce? Numai pentru că m-a trimis la dracu’? Eu am cunoscut un redactor foarte simpatic la gazeta din Padova. Asta cum te vedea cum îți spunea ceva de mamă. Pe urmă te pupa și, dacă era cazul, îți mai plătea și o cafea.

— Acum, dacă vreți spuneți-mi și mie ce i-ați adus aminte lui Alexandrescu.

— Știți, eu am fost în aceeași celulă la Dorohoi cu Alexandrescu numai vreo două ore. Dar niciodată n-am fost singur cu el.

— Cum “niciodată“?

— Vreau să spun că întotdeauna a mai fost cineva cu noi.

— Cine?

— Mai înainte un avocat și pe urmă, când l-au dus pe ăla la interogatoriu, a venit în loc un tip pe care nu știu cum l-a chemat pentru că nu și-a spus nici numele și nici profesia. Dar ăsta se cunoștea cu Alexandrescu.

— Ziceți mai departe, vă ascult!

— Păi, că ei n-au prea ținut cont că mai eram și eu acolo și se tot certau. Pe urmă însă, când am crezut și eu că încep să pricep ce vorbeau, m-au chemat și pe mine și m-au dus la Cracovia. Că, e drept, acolo-mi și era locul!

— Dar dumneata cum de te puteai plimba așa dintr-o țară în alta pe timp de război?

— Eu, vă rog frumos, m-am plimbat într-adevăr mult în timpul războiului și nici nu m-a întrebat vreodată vreun grănicer ce și cum. Eu, vă rog.. frumos, am fost întotdeauna sub escortă. Nici de bilete de tren nu trebuia să mă îngrijesc.

— Uite, ca să n-o mai lungim, după părerea dumitale există vreo legătură între crima care s-a comis azi aici, în spital, și discuția la care ai fost martor în închisoarea din Dorohoi?

— Asta, nu vă supărați, e o întrebare pentru care nu sunt calificat să răspund. Eu v-am raportat că n-am decât o clasă primară, dar nici pe aia n-am dreptul s-o trec la dosar pentru că n-am absolvit-o chiar de tot din cauza scarlatinei de care m-am îmbolnăvit și care m-a obligat să rămân repetent. Eu cred că trebuie să fii bine pregătit pentru a putea să constați când și unde există o legătură.

— Dar o părere tot trebuie să ai și dumneata.

— O părere da, numai că e foarte periculos să-ți spui părerile necalificate în asemenea treburi. Niciodată nu poți ști ce urmări ar putea avea o asemenea…

— Spune fără grijă. Aici suntem numai noi doi.

— Da. Și carnetul dumneavoastră. Uitați ce am înțeles eu, după priceperea mea, din discuția pe care a avut-o Alexandrescu cu domnul arestat care ne-a fost adus în celulă. Alexandrescu se pare că l-a ajutat pe cineva să evadeze, dar că n-a ajutat persoana care trebuia să scape, ci pe altcineva. Știu sigur că Alexandrescu s-a încurcat în știință. Dar necazul cel mai mare a fost că l-a omorât pe unul pe care nu trebuia să-l omoare. Acum, când mă gândesc mai bine pe vremea aceea oamenii mureau ca purecii și nimănui nu i se făcea prea mult tărăboi pentru că într-un război atât de mare a mai făcut o victimă în plus. Dar am convingerea că Alexandrescu a încurcat borcanele rău de tot și l-a omorât pe unu’ pe care chiar că nu trebuia să-l omoare.

— Și n-ai aflat exact despre cine a fost vorba?

— Asta nu știu, vă rog inimos, dar când am plecat de acolo pentru că și-au dat seama că eu de fapt trebuia să fiu judecat de tribunalul militar din Cracovia, am fost convins că n-o să-l mai văd pe Alexandrescu ăsta niciodată. Una că și el se tot plângea că ar da un milion numai să-l condamne ăia la închisoare și nu la ștreang și a doua că puțea atât de tare a mort, încât eu nu credeam că mai apucă și spânzurătoarea. De câte ori nu s-a mai întâmplat să-l găsească pe unul din ăștia mort în latrina închisorii?

Avramescu își închise carnețelul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.