OM ŞI LEGE (36)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

Rotofeiul îl urmă până la ușa pavilionului, apoi reveni în biroul medicului.

Rotofeiul îl căuta prin tot pavilionul pe Murariu, dar nu-l găsi. Atunci intră în debaraua în care-și ducea acesta zilele. Un pat îngust și o ladă constituiau tot mobilierul. Pe ladă și alături de ea se aflau cutii cu plastilină, bucăți de lemn și bricege, cuțite și bisturie vechi. Zeci de figuri mici din plastilină, precum și lemne cioplite se aflau aruncate peste tot, chiar și pe pat. Murariu dormea de obicei pe un sfert de pat pentru a face loc unor “opere“ de care în clipele respective i se făcea milă.

Doctorul P. exagerase însă. Micile figuri erau în cel mai bun caz neutre, ele puteau să reprezinte pe oricine oricând. Dar, mai degrabă, pe nimeni. Rotofeiul ridică mâna pentru a strivi mai multe figuri de plastilină, dar se răzgândi. Luă una în mână, un boț întărit de o culoare indecisă, căruia cu bunăvoință i se putea recunoaște un cap și un corp pe niște bețe de chibrit care voiau să fie picioarele. Ciopliturile în lemn erau parcă ceva mai clare, un om cu doi câini era mai ușor de identificat, o femeie cu batic realizată aproape realist, un bărbat, alt bărbat la care proporțiile o luaseră razna. Rotofeiul îl recunoscu pe avocatul Pietraru prin galeria de figuri. Restul personajelor nu-i spuneau nimic.

Rotofeiul lăsă o pungă de bomboane pe masa-ladă, apoi ieși. Într-un salon află că Murariu ar fi plecat cu vizitiul spitalului după cărbuni.

În timp de doctorul P. asculta referatul “Chirurgia nouă, deschizătoarea medicinei adresate maselor largi“, doctorul Cosma trimitea bilete colegilor rugind să i se dea un anume bisturiu, pentru că el ar avea nevoie a doua zi de o astfel de sculă și întâmplător a descoperit că-i lipsește. Primind și doctorul P. un astfel de bilet, își spuse că Avramescu a vorbit cu prea mulți medici și că de acum se vor spiona unii pe alții pentru acel blestemat de cuțit cu care a fost ucis Alexandrescu. Lui Cosma însă îi răspunse pe spatele bilețelului pe care-l primise că el nu operează și că deci nu are asemenea scule.

Apoi, cu bărbia sprijinită în palmă, privea cu o mină cât se poate de serioasă, în vreme ce gândurile în zburau înainte, încercând să afle ce va fi la al doilea punct de pe Ordinea de zi. Punctul doi, atunci vor fi cu toții atenți, atunci nu se va mai foi nimeni, punctul doi era cel pentru care se pregătise nu numai doctorul Șerban, ci ei toți, deși habar n-aveau cum se va desfășura și cine-i va cădea victimă.

O asistentă, Rodica Roșu, părea ca privește țintă spre prezidiu, fumând țigară după țigară. Dar ochelarii ei de soare mascau adevărata direcție a pupilelor ei care nu se dezlipeau de figura doctoralul P., de care asistenta era îndrăgostită nebunește. Rodica Roșu era una dintre puținele persoane care așteptau cu nerăbdare ședințele furtunoase. Oricând se putea întâmpla un cutremur atât de serios încât unda de șoc s-o arunce apropierea doctorului P., prilej cu care i-ar putea dovedi medicului întreaga ei afecțiune și devotament până la sacrificiu. Atunci și un orb ar vedea ceea ce medicul nu simțea de atâta timp. (Dacă ar fi fost adevărat cât de cât ceva din povestea aia cu telepatia, atunci medicul ar fi trebuit să fie bombardat până la astenie de insistențele gândurilor ei, își spunea de multe ori Rodica Roșu.) Doctorul P. încercă să se gândească la crima care avusese loc în pavilionul său, dar nu se gândea la acest subiect decât pentru că știa că se cădea să se gândească la el, deși sufletul nu-l trăgea deloc încolo și el trebui să-și recunoască faptul îngrijorător că n-are pic de simț de răspundere, că pur și simplu nu-l interesează cine și de ce l-a omorât pe Alexandrescu, pe care era furios doar pentru că acum, după moarte, n-ar fi exclus să-l atragă în tot felul de mizerii plictisitoare. În rest, însă, doctorul n-avea chef de cele ce s-au întâmplat în dimineața aceea și n-avea chef nici de nimic altceva, deși, dacă se gândea bine, nici măcar plictisit nu era. Îi era pur și simplu lene.

Rodica Roșu continuă să aibă fața îndreptată spre tovarășul care conducea ședința, dar ochelarii negri mascau și pe mai departe pupilele care-i erau îndreptate spre doctorul P.. Din fumul țigărilor ei se înfiripau zeci de fantome și ea se lăsa purtată de jocul lor. Rodica Roșu era o femeie înaltă și puternică, dar nu lipsită de grație. Era chiar frumoasă. Dacă nu i-ar fi fost frică să nu fie demascat drept ușuratic, Dragomirescu i-ar fi trimis bilețele chiar și în timpul ședinței. “Dragomirescu este un om periculos, își spuse Rodica Roșu, dacă află că-l prefer pe doctor, cine știe ce porcărie ar fi în stare să-mi facă.”

Referatul despre chirurgia nouă se apropia de sfârșit. Se mai puteau întâmpla multe în ședința aceea, iar doctorul P. putea să intre serios la încurcături, momentul cel mai bun pentru ca ea să-i arate sentimentele la greu.

În sală era destul de frig, se stătea în palton, dar toți găseau că lucrurile sunt cât se poate de firești.

Cineva bătu la geamul lui Pietraru. Acesta se ridică în capul oaselor și se uită precaut de după perdea. Avocatul Suciu, înarmat cu o servietă grea, aștepta să-i deschidă. Se anunța un sfârșit de săptămână plăcut.

Suciu venea rar pe la Pietraru. Poate de aceea vizitele sale se prelungeau de fiecare dată în noapte și discuțiile erau cum nu se poate mai interesante.

După ce-l lăsă înăuntru și în timp ce Suciu scotea din servietă câteva albume mari de artă, Pietraru mai puse lemne pe foc. Acum în încăpere era cald, puțin prea. cald. Dar Pietraru simțea nevoita căldurii. “Ar trebui, se gândi, să-l pun pe Lazăr să-mi mai procure niște lemne. Banditul ăla poate procura orice și o face în modul cel mai galant cu putință, dacă are nevoie de tine.“ Și în același timp își pregăti și o explicație “blindată“ pentru cazul că ar fi luat la întrebări de unde are lemnele, explicație pe care o știa tot timpul ca total lipsită de sens.

— Tovarășe coleg, îi spuse cu voce tare lui Suciu, dacă ar ști clienții noștri cât de inutile sunt de cele mai multe ori strădaniile noastre în zilele de azi, probabil că am muri de foame.

— Cum, vă rog? întrebă celălalt scoțând parcă la nesfârșit albume din servieta care se dovedea a fi fără fund.

— Ce-ați zice de niște vin fiert?

— O! La dumneavoastră este foarte plăcut. Numai că nu știu dacă nu deranjez.

— Nu deranjați deloc, chiar dimpotrivă! spuse Pietraru turnând în pahare și pregătindu-se pentru o seară plăcută, în vreme ce Stanciu își făcea calcule cum să procedeze: să meargă personal la avocatul ăla strâmb sau să-i dea telefon și să-l convoace acum la el.

În timpul acesta, Suciu începu să-și prezinte teoria semnelor în pictura bisericească. Doctorul P. moțăia la ședință, iar bătrânul avocat Jager se pregătea să moară, după ce toată lumea era deja încredințată că moartea a uitat de el. Rodica Roșu își spuse că poate că n-ar strica să-l provoace pe față pe doctorul P. pentru că atunci poate că Dragomirescu o să intervină și așa o să-l facă pe medic să aibă nevoie de ea. Iar Stanciu fu întrerupt din muncă de un telefon care-l făcu să mai amâne cu câteva minute gândurile în legătură cu Pietraru.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.