OM ŞI LEGE (38)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

Imaginea

cu crăpătura în zid

devenise terorizantă.

El era un țânc zgâindu-se prin gard, Ea trăia acolo, dincolo, sigură pe Ea, indiferentă la cel ce putea s-O vadă o fracțiune de secundă atunci când trecea prin dreptul strâmtului său câmp vizual. Ea putea foarte bine să nici nu știe că există cineva (sau mai mulți? care o pândeau cu răsuflarea tăiată sau, și mai grav, putea să cunoască acest amănunt, dar să-i fie total indiferent. Provocând apariția visului, personajele din cărțile pe care le citise n-au făcut nimic mai mult decât că “au lărgit cu unghiile zgârietura din gard. Au putut astfel vedea cu o fracțiune de secundă mai mult decât înainte. Dar au rămas la fel de inutili, la fel de ignoranți pe partea cealaltă a împrejmuirii. Și pentru că n-au putut să recunoască atâta lucru, au căutat simbolurile prin care au încercat să-și explice fenomenele în favoarea lor. Au fost la fel de caraghioși precum a fost și cu puțină vreme în urmă. Au încercat să creeze sisteme care să-i justifice, au testat ritmurile apariției Ei, i-au căutat stimuli și condiții favorabile, au postulat legi ca ale unei științe. Iar Ea continua să apară și să dispară atât cât dorea Ea. Toate teoriile lor nu erau decât autojustificări, ei care se implicaseră, dar nu erau cu nimic implicați.

8. Rotofeiul! Rotofeiul i-ar putea povesti desigur și despre Ea tot felul de lucruri. Numai să-l provoace că sigur că și-ar aduce aminte de cine știe ce ofițer, farmacist sau țăran care tot așa, stătea ore în șir, o viață lângă zid și se zgâia prin crăpătură. Ceea ce ar lărgi tabloul imaginat.

Ce i-ar povesti Rotofeiul într-o asemenea ocazie? Pornit ca o jucărie trasă cu cheia, ar începe să-i pălăvrăgească despre-un oarecare Anton Begonia, funcționar, care toată viața fusese un tată și un soț exemplar, care trăise într-un orășel neînsemnat, unde fiecare gest ți-e atât de cunoscut de către toată lumea și care se aflase atât de aproape de Ea, fără ca nimeni să bănuiască vreodată ceva. “Să vedeți, i-ar fi povestit Rotofeiul, Begonia ăsta era cel mai cumsecade om din lume, om la casa lui, bunic iubitor și funcționar model. Numai că noaptea obișnuia să stea ore în șir în geam. Avea insomnii, dar și făcea câteodată semne ciudate de parcă ar fi încercat să comunice ceva cuiva aflat în piață. Se distra probabil și el cum putea, dar într-o noapte trecu pe acolo unu’ Sireteanu, care venise la oraș cu un tren întârziat. Era cald, vară, ședea pe o bancă în parc și-l văzu pe Begonia făcând tot felul de semne de la geam. Crezu că i se adresează lui și-i răspunse, dar văzu că individul din geam își bate joc de el și atunci luă o piatră și i-o aruncă lui Begonia în obraz.

A doua zi de dimineața se duse să-și rezolve problema pentru care a venit la oraș, sperând să prindă primul tren de întoarcere. Nu mică i-a fost mirarea când îl recunoscu în funcționarul cu care avea treabă pe cel pe care-l lovise noaptea cu piatra. Begonia însă nu-l recunoscu, dar pe obraz avea lipit un plasture, lucru pe care Sireteanu îl văzuse cu ochii săi și în legătură cu care putea la nevoie să și jure că n-a greșit când… Aici Rotofeiul ar fi tras, desigur, și o concluzie moralizatoare și ar fi trecut la exemplul următor. Ceea ce n-ar fi spus Rotofeiul ar fi fost amănuntul că Begonia avea într-adevăr noaptea câteodată revelația pe care o căuta în taină mereu. Și n-ar mai fi spus Rotofeiul că același Begonia încercase și el să încropească un sistem în legătură cu visul său, că avea un caiet de școlar plin de semne doar de el știute, caiet care nu stârnise niciun fel de interes după ciudata lui moarte. Și, desigur, exemplele Rotofeiului erau fără de sfârșit, el ar fi putut să mai amintească și despre un alt caz, despre un oarecare Ion Medoia, om foarte de treabă, dar având și acesta o scrânteală și anume aceea că te întreba în fiecare dimineață dacă n-a vorbit cine știe ce lucruri în somn. Pe front și-a întrebat camarazii azi, mâine și mereu tot așa până ce într-o zi unu’ Mareș i-a spus că toată noaptea a tot trăncănit despre o femeie. Pe urmă Medoia atât l-a tot pisălogit pe Mareș, care era sergent, cu întrebări că ce a spus și când și de ce, și ce a mai adăugat și dacă nu l-a mai auzit întâmplându-i-se așa ceva și altădată, încât Mareș l-a trimis într-o misiune de cercetare și Medoia a rămas acolo, în misiunea aceea din care nu s-a mai întors la camarazii săi. Numai că povestea nu s-a oprit aici după ce a căzut și Mareș cu tot plutonul său prizonier, sergentul află în lagăr despre unu’ care-i cam țicnit și-i supără pe toți ceilalți eu întrebări despre ce a spus el în somn. Dar în lagăr Medoia n-a avut noroc și într-o zi, după ce câțiva camarazi l-au luat prea tare peste picior, l-au găsit agățat de sârmele de curent de înaltă tensiune. Și din nou ar fi trecut sub tăcere în povestea sa Rotofeiul anumite amănunte, rezumându-se la o conchide moralizatoare, dar nefăcând nicio aluzie la subiectul pe care-l păzea cu atâta strășnicie acel biet soldat. Pietraru avea impresia că Rotofeiul n-ar fi ascuns din neștiință acele amănunte, ci pentru că respecta și el cele câteva tabu-uri pe care fiecărei dintre noi le păzim.

De unde pentru Pietraru apăru o nouă întrebare: dacă Ea ar binevoi să-L ia în mod evident în seamă, dacă ar accepta dialogul pe care el îl căuta de atâta vreme, n-ar putea fi semnele Ei sesizate și de alții? Și, în cazul acesta, nu s-ar încălca acest tabu? De fapt, până atunci, Pietraru nici nu-și imaginase visul ca pe ceva de nerostit, ci pur și simplu ca pe un lucru atât de personal încât n-avea sens introducerea lui în comunicarea cu alții. L-ar fi deranjat dacă într-o zi, plimbându-se prin oraș sau stând ca de obicei sub o streașină a unei clădiri de Corso, l-ar fi întrebat Rusan sau un alt pisălog ce se mai aude despre Ea, de când nu i-a mai apărut și așa mai departe. Dar tocmai imposibilitatea verbalizării Ei, imposibilitate la a cărei evidență a ajuns atât de dificil, tocmai acesta e motivul pentru care simțea cum în gândurile lui se strecoară o falsă problemă: Rotofeiul nu ascunde nimic din delicatețe, își spunea Pietraru, poate nici din neștiință. Rotofeiul pur și simplu povestește evenimentele nude. Ea nu încape nici măcar în vorbele lui.

În ceea ce-l privea pe Ladislau Pietraru, acesta nu se temea de un dialog cu Ea. Din contră: îl dorea cu ardoare.

9. Pe urmă, începu să-și spună că dialogul există, dar că el nu este capabil să deslușească ”replicile” Ei. Pășind pe acest drum, Pietraru trebui să admită că intră pe o potecă deosebit de periculoasă. Să-ți bagi în cap asemenea lucruri și pe urmă să nu cauți semne și acolo unde nu există.
10. Una dintre puținele confirmări în literatură le găsise în Don Quijote. Dar în timpul războiului cartea dispăruse și îi era frică să nu-și dezamăgească amintirile procurându-și alta. Dulcineea din Toboso, în măsura în care și-o amintea, părea o întruchipare fidelă a ceea ce trebuia să reprezinte Ea pentru un personaj din afara sa. (Ironia este o formă îndeobște folosită pentru a masca timiditatea. Autoironia este folosită din același motiv de secole. Don Quijote se potrivea prea bine la toate astea… Dar Dulcineea rămâne totuși o imagine deformată din roman: ipostaza lumească pe care o ia este în contradicție cu candoarea visului. Răspunsul ei nu este în niciun caz autoironie. Mai degrabă conformism. Ladislau Pietraru citise prin cărțile sale că Don Quijote a fost singurul personaj pozitiv într-o lume interesată doar de scopuri mărunte, dar mai citise și că același personaj era o figură perimată a unei lumi care îl depășise de mult. Probabil ca ambele păreri erau adevărate, erau de altfel prea vizibile, reieșeau aceste concluzii aproape ostentativ din romanul însuși. Mai citise și multe alte păreri despre Cavalerul Tristei Figurii. Dar despre rolul pe care l-ar fi jucat Ea, puterea pe care o avea asupra lui, reușind să facă măcar și pentru câteva minute din bătrânul bolnav un vajnic apărător ăl dreptății, despre modul în care-i apărea Ea și despre sursa imaginii pe care i-o oferea, despre toate astea nu prea citise nimic. Fie că Cervantes nu avea în această privință mai mult curaj decât exegeții săi, fie că aceștia au scăpat în mod inexplicabil subiectul din mână.

Dar mai trebui să admită Pietraru că Cervantes tocmai depășise o epocă în care existau cu totul alte scrupule. Așa că avocatul căută și citi literatură picarescă, dar mai ales literatura trubadurilor. Câteodată i se părea că găsește referiri directe la puterea Ei nelimitată. Câteodată lucrul acesta era spus aproape explicit, așa cum îl înțelegea el. Dar textele îl plictiseau. Erau sățioase pentru gustul lui. Odată cu lectura lor risca să i se altereze propria imagine despre Ea, despre iubire.

Cu acest prilej, trebui să constate un lucru: nu numai că Ea nu putea fi pusă în cuvinte, dar dacă găsea o încercare de-acest soi în vreo carte, îl apuca un fel de pudoare… nu reușea să mai suporte subiectul.

Ceea ce-l mai învăță ceva. Atunci când dorul devenea insuportabil și Ea refuza, cu toate acestea, să i se arate, căuta chipul Ei în paginile în care spera s-o găsească și fie că descrierea era prea aluzivă, fie prea exactă, Pietraru se lecuia pentru o vreme de visul său.

11. Tot experiența îl mai învăță ceva diferitele atitudini pe care le adopta față de Ea erau ciclice și în repetările acestea își recunoștea întreaga viață. Alteori lucrurile nu i se păreau însă atât de senine, forța încercările de a o întâlni și suferea pentru fiecare eșec. Variantele între aceste cicluri nu difereau decât prin atitudinea de moment, prin cuvintele prin care încercă să-și conștientizeze eforturile fiecărei clipe. Astfel, veni și vremea în care era încredințat că răspunsurile Ei nu-l pot duce în viitor, nu pot fi sesizabile nici măcar în prezent, că Ea nu face decât să-i deschidă uși nebănuite pentru a înțelege trecutul, trecut conceput într-un sens foarte larg, istoria sa coborând în timp la adâncimi în care doar intuiția mai putea desluși amănuntele. Era și este un drum întunecos pe pare îl purta Ea, dar parcă nu atât de periculos ca altele în care i-a fost frică să avanseze prea mult: trecutul putea fi eventual înțeles greșit sau chiar rătăcit cu totul, dar efectele acestor erori supra prezentului rănesc mai puțin pudoarea.
12. Era ciudat ce și-ar fi dorit el de la Ea: nu un ajutor efectiv în viață, nu repararea celor distruse de evenimente, nu satisfacții de vreun fel oarecare, nu semne în legătură cu ceea ce ar fi putut să mai fie. Ceea ce dorea el era putința de dialog. Orgoliul îi cerea ca Ea să nu apară doar pentru câteva secunde de parcea cealaltă a gardului, dar să se și oprească în fața lui, să arate fără umbră de îndoială pentru el, în primul rând, dar și pentru ceilalți, că l-a recunoscut, că a venit pentru el acolo. Probabil că dacă lucrul acesta s-ar fi întâmplat, Pietraru ar fi aflat și taina invocării Ei, cu succes. Atunci toate speranțele lui ar fi dispărut într-un ritual oarecare.

Pe urmă mai rămânea și visul în vis: o visa de nenumărate ori în somn sau în stare de veghe. În somn îi apărea mai des, dar la fel de neprevăzut ca în viață, în stare de veghe imaginea îi era lipsită de orice consistență.

Totul devenise un joc pe care Ladislau Pietraru și l-ar asumat ca pe un program. Și pentru că programul acesta n-avea niciun scop, el n-a rămas decât un simplu joc. Asta a fost tot ceea ce a putut pune el însăși până la urmă în cuvinte. Și din clipa aceea, mai mult de dragul regulilor pe care le respecta de atâta timp, continua să se amăgească prin noi încercări de a o supune în vreun fel, dar de-acum știa că face totul fără nicio șansă reală de reușită.

Și totuși, atunci când nu se mai aștepta la nimic, primi totuși o satisfacție. La început se acuză de lipsă de probitate, crezu că se auto-înșală, nu dădu importanță semnului Ei. Trecu o vreme și nici măcar nu mai era sigur dacă a perceput ceva cu adevărat.

A doua oară se convinsese că era adevărat.

Prima oară o întâlni pentru câteva minute întregi într-o amintire veche. Au stat de vorbă și Ea i-ai făcut un mare serviciu. Lucrurile se desfășurară cu prilejul uneia dintre excursiile sale adânci în istorie, când numai intuiția îl putea face să vadă anumite amănunte. Totul rămânea până la urmă atârnat între posibil și simplă deducție, așa că și gestul Ei rămăsese la fel de ambiguu.

A doua oară lucrurile se petrecură ca și în basme: el O visă și când se trezi, Ea îi lăsă o mărturie a vizitei pe care i-a făcut-o un volum dintr-o ediție ilustrată a operelor lui Goethe. Câteodată avea impresia că o recunoaște într-una din ilustrații.

13. Ladislau Pietraru a fost întotdeauna un om supus rațiunii: n-a putut și n-a vrut să intre în angrenajul unor impresii care l-ar fi putut duce ușor la nebunie. Rezultatul la care a ajuns îl sperie. Dacă acceptase mici jocuri și ritualuri nevinovate, o făcuse pentru că altceva nu-i prea mai rămase și pentru că era încredințat că fiecare om păstrează în sine o taină asemănătoare. Postulase chiar o teorie în legătură cu acest secret al fiecăruia și-i dăduse un rol în comportamentul uman. Era încredințat că s-a întâmplat câteodată și în istorie ca unele căpetenii de popoare să fi acționat sub impulsul acestor secrete pe care le păstrau. Îi făcuse plăcere să descifreze asemenea impulsuri în istorie, în literatură sau în discuțiile despre artă, religie și civilizație pe care le purta cu avocatul Suciu. În fond, și acesta era un joc și el îl îndrăgise, chiar dacă era imposibil de aflat vreodată cu deplină certitudine când a nimerit în plin și când urma o prezumție falsă. Dar acum, acum îi era frică să nu-și piardă mințile.

Degeaba încerca să se liniștească prin lecturi despre credințe colective în tot felul de eresuri. În primul rând că “boala“ lui amenința să nu fie deloc colectivă, ci o scrânteală pur personală, așa cum personală era rădăcina acestei scrânteli. În al doilea rând pentru că în întreaga sa gândire păstrase întotdeauna o “marjă de siguranță” între datele și faptele pe care le includea în “jocurile” sale și realitatea cu care opera în viața de zi cu zi.

Volumul acela din operele lui Goethe putea să provină de la cine știe ce client asemenea lui Lazăr, un mic ciubuc de care uitase și care acum, printr-o întâmplare, și-a făcut apariția în raft. Ilustrațiile îi aminteau într-adevăr câteodată de Ea. Asemenea altor ilustrații, persoane din viață sau imagini de pe pânza cinematografului.

Următoarea întâlnire avusese loc chiar la cinematograf, eroina unui film semănând timp de câteva secvențe izbitor cu imaginea lui despre Ea și rostind replici care se potriveau cumplit stării lui de spirit din acea zi. Fu atât de impresionat de aceste coincidențe încât seara reveni la cinematograf și chiar dacă eroina nu se mai părea că ar semăna atât de mult cu Ea, replicile îl duceau prin coincidență la problemele sale vitale. Noaptea se gândi mult la cele întâmplate și a doua zi dori să vadă pentru a treia oară filmul, dar între timp pe afiș apăruse o altă producție

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.