OM ŞI LEGE (39)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

Ladislau Pietraru frecventa des cinematografele, asemenea atâtor oameni singuri. Dar acum trebui să-și recunoască și faptul că unul dintre mobilurile care-l trimiteau în fața ecranului era speranța unei noi întâlniri cu Ea. Speranță care i se mai împlini de două ori. Odată, replicile se potriviră iarăși și sunară atât de imperativ încât le urmă sfatul. Consecința fu că ieși în câștig.

Și astea toate erau doar niște superstiții nevinovate, își spunea Ladislau Pietraru, încercând să se liniștească. Unul nu face un anume lucru important într-o zi pentru că dimineața i-a ieșit o pisică neagră în față oștiri î întregi au fost oprite în luptă din cauza unor scarabei sau a unor animale nefaste în apariția unui homari poate influența în decizii un om cu totul și cu totul respectabil. Cine să dovedească motivul real al alternativei pe care a ales-o?

Scurtele discuții cu Suciu și asupra acestei teme erau evident cu totul altfel interpretate de celălalt. Iar Pietraru nu avansa prea mult în subiect. La fel cum îl provocase și pe Rotofei. Acesta, ca întotdeauna, începu să turuie despre tot felul de întâmplări pe care le-a auzit sau al căror martor “întâmplător“ a fost și aminti chiar și despre un preot catolic inspirat mereu de fecioara Maria, dar care scăpa amănunte despre acest subiect, amănunte care nu păreau să fi fost extrase din cărțile sfinte. De altfel, Pietraru bănuia că Rotofeiul era singura persoană care i-a înțeles destul de exact secretul, dar că regulile jocului îi împiedicau pe amândoi să avanseze mai mult. Oricum, lucrul acesta îl confirmase lui Pietraru cel puțin credința sa mai veche că fiecare om avea o asemenea taină și că depinde doar de gradul în car se lăsa înghițit de ea pentru a putea rămâne lucid în mijlocul semenilor.

14. Dar toate aceste lucruri se petreceau paralel cu viața sa de zi cu zi. Cât timp ele se desfășoară pe un plan nebănuit de nimeni, totul este în regulă, își spunea mereu Pietraru atât din cauza acelui straniu sentiment de tabu, cât și pentru că era mereu atent să n-o ia cumva razna. Și într-adevăr, aparițiile Ei, întreaga Ei existență rămăseseră zăvorâte în intimitatea lui. (Uneori își spunea că relațiile dintre el și visul său se desfășoară în două circuite separate: pe de o parte Ea apare atunci când vrea, indiferentă la dorințele lui, pe de altă parte însă el este cel care O conține, fără de care Ea n-ar putea avea consistență. Vechea poveste a trupului temnicer al sufletului.)
15. Evoluând ciclic în relațiile sale cu Visul, Ladislau Pietraru ajunsese din nou la o stare de relativ echilibru. Poate și satisfacerea faptului îndelung căutat și găsit prin acele răspunsuri pe care le primise de la Ea i-au tăiat elanul, l-au liniștit. Devenise din nou atât de stăpân pe el în această fază calmă în care se afla, încât putu să asculte eu detașare și o altă povestire a Rotofeiului, povestire pe care acesta o istorisise fără ca el să-l provoace. Era vorba despre un student din Cracovia, care zicea că el îl reprezintă în secolul al douăzecilea pe Don Quijote, drept care făcea tot felul de trăsnăi în onoarea Dulcineei lui. Studentul era un mare pișicher, după cum dădu de înțeles Rotofeiul, tot timpul erai convins că-și bate joc de tine sau de vreun alt om oprit să-i asculte bazaconiile farsele lui erau tipic studențești, chiar dacă el le făcea la modul cel mai grav și deci cu atât mai caraghios. Doctorul P. îl întrebă pe Rotofei dacă nu a fost cumva el respectivul student, ceea ce “Švejk“ negă cu hotărâre, amintind de circumstanțele nefavorabile care i-au afectat studiile. Pietraru deveni mai atent atunci când Rotofeiul începu să descrie relațiile studentului cu Dulcineea lui, pe care tot mai rar o putea recunoaște într-o femeie reală, pe care o intuia mai mult pentru o clipă, moment în care părea înmărmurit, pentru ea apoi să facă și mai mult teatru, sclifosindu-se în fel și chip în fața unei femei devenite oarecare. Și Rotofeiul accentuă faptul că studentul ori de câte ori avea o revelație de-acest fel, devenea mai expansiv, de parcă ar fi vrut să distragă atenția de la ceea ce i s-a întâmplat. Apoi povestirea Rotofeiului, urmând parcă același principiu al diversiunii, o luă pe meandre lăturalnice, deveni picantă, se încurcă de mai multe ori în amănunte licite de însemnătate și se împotmoli definitiv când ajunsese la un alt personaj, care părea să facă parte dintr-o cu totul altă carte a istorisirilor nesfârșite ale Rotofeiului.

(Individul ăsta, își spuse Pietraru, povestește totul cu foarte multe scopuri: pentru fiecare ascultător are câte un tâlc ascuns, pe care ceilalți nici nu-l bănuiesc. Personajul acesta cu o singură clasă primară, și aia neterminată, după cum tot amintește, este o figură deosebit de suspectă. Dar pe urmă tot Pietraru trebui să admită că raționamentul nu putea fi corect în întregime pentru că dacă povestea care era o aluzie directă la Ea i-ar fi fost adresată numai lui, unde ar mai fi fost acea taină atât de asemănătoare pe care o ascundem cu grijă fiecare dintre noi.

16. Totuși, ceva trebuiră să remarce și ceilalți. Pietraru devenise parcă puțin mai uman, ochii săi căpătau câteodată, pentru câteva clipe, luciri prietenoase, apoi, e drept, se ascundeau din nou impenetrabili, prin recăderea capului spre pământ.

Pietraru avea tot mai mult convingerea că zbuciumul lui pornise de la o neînțelegere: Femeia care-l apărase de când se știa copil, pe care o regăsise apoi uimitor, în câteva aventuri întâmplătoare și de câteva ori în soția sa, Femeia aceasta continua să aibă grijă mereu de el. Sentimentul de siguranță îi devenise prin scurtele răgazuri în care Ea-i reapărea în memorie. Trăia mai departe cu un ciudat sentiment de securitate. Nu volumul din Goethe descoperit după o asemenea întâlnire era important, înțelese el în sfârșit, ci faptul că Ea nu l-a părăsit, căci Femeia exista în continuare. Începu să se lase condus de Ea și Ea îi indica de câteva ori Calea.

Aflând de la doctorul P despre fostul jandarm căruia era chemat să-i asigure asistența juridică, se întâmplă să coboare din non în amintiri greu controlabile, să se lase călăuzit de Ea și să afle, după ce s-a angajat față de client, că cel pe care va fi chemat să-l apere îi făcuse un rău cumplit în viață. Era doar o supoziție, o posibilitate pe care nici măcar nu voia s-o controleze. La fel cum în amintirile sale nu putea controla nici rolul Rotofeiului în trecutul său îndepărtat. Dar îl asimilase pe Rotofei cu unul dintre personajele acțiunii și ramase cu convingerea acelei asimilări posibile.,

Evenimentele se derulară repede. La început, Pietraru speră să intervină ceva care să-l scape de promisiunea de a-l apăra pe Alexandrescu, un accident… Cine știe ce altceva…? Dar de refuzat el nu refuzase niciodată niciun caz și cuvântul dat îl necăjea tot mai mult.

Pe urmă avu o foarte scurtă întâlnire cu Ea. Stând pe banca de pe coridorul tribunalului, zgribulit de frig și privind țintă dușumeaua, auzi un glas de Femeie, glasul Ei. Fu pentru el o ușurare, se simțea din nou în siguranță, știa că se va întâmpla ceva și că Ea va avea grijă ca acest lucru să se întâmple. Nu ridică privirea pentru a nu fi dezamăgit și pentru a nu risipi vraja.

Peste puțin timp, primi cu totul pregătit vestea morții lui Alexandrescu. Se așteptase la ceva asemănător, chiar dacă nu la o soluție atât de brutală. Nu-l mai interesară amănuntele decât în măsura în care ar fi putut afla modul în care vechea lui dragoste îl scosese și de data asta la liman era curiozitatea atât de apropiată, de nerăbdare cu care încerca mereu să afle cât mai multe despre Ea.

Întrebările pe care le-a pus în legătură cu crima trecură neobservate în agitația provocată de vestea senzațională, doar Rotofeiul i se păru lui Pietraru atent și la glasul lui.

17. Toată ziua în continuare nu reuși să-și imagineze modul în care Ea reușise să-l apere, din nou și să-l răzbune. O emoție nătângă îl cuprinse și un dor nesfârșit visând la momentele reale pe care le trăise, pe vremuri, în prezența Ei. Recunoștința se transformase din nou în dragoste pătimașă, dragostea pe care o simțise și pe care o retrăia din când în când în frânturi de amintiri. Recunoștința, devenită pentru puțin timp din nou dragoste, se transformă, la rândul ei în dor și apoi în deznădejde.

Era un lucru cinstit își spunea, era prețul trezirii la realitate îi repeta mintea sa practică, era prețul pentru scurtele sale momente de fericire, îi spunea inima. Și de aceea nu era deznădejdea dulce, alintătoare, în care se bălăcesc ca într-o baie caldă firile slabe. Era deznădejdea unui bărbat care-și plătea fericirea

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.