OM ŞI LEGE (40)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

Capitolul VI

ALEXANDRESCU

De fapt, iată ce s-a întâmplat: dacă cineva i-ar fi spus cu câteva ore mai înainte lui Alexandrescu despre posibilitatea ca el să moară încă în acea zi, desigur că fostul gardian ar fi rămas cu gura căscată. El se aștepta la tot ce ar fi putut fi mai rău, dar moartea nu intra printre proiectele sale imediate. Alexandrescu se temea în ziua aceea de temniță, de procese, de muncă silnică, de o posibilă condamnare la moarte, ceea ce nu este tot una cu a fi pur și simplu omorât. El se mai aștepta Și la o luptă crâncenă în care ar fi trebuit să mintă, să se ascundă, să se umilească, să șantajeze, să ucidă. Toate astea îl speriau până și în simpla lor perspectivă, prea fusese hărțuit de ani de zile, prea trebuise să se ascundă mai tot timpul, să întoarcă adevărul, să fie atent la lucruri la care nu-i plăcea să fie atent, să se transforme din ceea ce era el în mod firesc în tot felul de ipostaze străine lui. Alexandrescu era obosit. Internarea în spital i se părea o soluție bună și se bucura la gândul că s-ar putea ca acolo să fie lăsat în pace, lăsat să doarmă, să se refacă, să mai prindă puteri și să se pregătească pentru o ieșire în lume în, condițiile în care aceasta se va fi schimbat, iar el ar fi putut s-o ia de la zero, cu forțe proaspete, pentru un loc cât mai în față. (Nu printre primii, despre asta nu putea fi vorba, nu era nici el irațional și-și cunoștea lungul nasului, dar un loc care să-i asigure un statut sigur, unde superiorii să fie cerți, iar subalternii să-i fie aserviți fără crâcnire. Un loc pentru care se simțea potrivit.)

Alexandrescu fusese întotdeauna o unealtă de nădejde, chiar dacă uneori dăduse și el greș, ca tot omul sau mai degrabă neomul. În situația în care se afla în ultimul timp, simțea nevoia unui creier care să-l dirijeze și găsi acest creier în persoana lui Lazăr, fostul sforar și actualul sforar, omul care cunoștea toți judecătorii, care știa întotdeauna să facă rost de un obiect ce nu se găsea pe piață, care putea mai bine ca oricine să zăpăcească o persoană influentă cu o cină sau cu un plic.

Alexandrescu apelase la Lazăr

și Lazăr îi promise că-l va ajuta.

Apoi Alexandrescu așteptă.

Dar evenimentele veniră prea repede și din prea multe locuri. Adesea nici măcar Alexandrescu nu știa pentru ce plătește într-un anumit moment. Atunci mergea la Lazăr și i se plângea și acesta mai putea eventual să atenueze șocul. În primul rând, nu mai putea să aștepte pur și simplu. El nu-i spuse sfătuitorului său că, în afara apariției la lumină a petelor trecutului de gardian amestecat în tot felul de acțiuni executate pe baza unor ordine care n-au venit niciodată în scris, mai era presat și de niște persoane care luaseră nu de mult legătura cu el și care-i cereau să divulge fapte și nume care în ultimă instanță nu puteau decât să-l înfunde tot pe el. Și atunci de ce s-o facă? De ce să furnizeze el noi capete de acuzare care funcționau mai ales împotriva lui, însuși, atâta vreme cât nici măcar vechilor răni nu le găsea întotdeauna antidotul? Apelurile la conștiință și la faptul că o colaborare chiar și tardivă i-ar ușura situația îl lăsaseră surd. Și, spre groaza sa, din întâlnirile cu acești oameni, Alexandrescu află o mulțime de lucruri despre propriile-i fapte, lucruri pe care nu le-a știut niciodată și pe care acum mai mult trebuia să le deducă, pentru că un raport amănunțit și limpede nimeni nu i-a dat vreodată să citească. Atâta vreme cât executase pe timpuri anumite ordine, el nu se gândise decât la modul în pare va putea să-și șteargă mai bine urmele și la profitul pe care-l putea trage pentru moment. Și bineînțeles că, atunci când se putea, cumpănea avantajele în raport cu riscurile. Dar, în general, riscul cel mai mare era să te abați din drumul care ți se indica. Și el nu s-a prea abătut niciodată, fiind convins că va primi mereu ordine nescrise de la alți și alți superiori, iar el le va executa ca un mercenar ce se alege cu un os de ros. Acum însă îi fu dat să afle amănunte care atunci nu l-au interesat. Stabilea așa noi relații care îl duceau pas cu pas tot mai adânc într-o nouă lume. Iar în lumea asta pusă să facă mai multă curățenie era clar că singura postură în care mai încăpea era aceea de vânat. Dar pentru că el nu reprezenta un trofeu prea de preț, pândarii erau dispuși să-l păsuiască, dacă le-ar fi scos din vizuini alte fiare mai mari. Cu atât mai mult să fie ucis așa, fără niciun avertisment, ăsta era ultimul lucru la care s-ar fi putut aștepta, el care știa că e momeala folosită pentru ceva mult mai important.

Fu îngrozitor până ce se văzu internat, adică până ce se văzu unul dintre cei mulți în pijamale. (“Pijamaua este tot o haină dungată“, îi spuse în prima clipă îngrozit nevesti-sii.) Dar până la urmă acceptă ideea că singura soluție era acum să dispară în masa aceasta anonimă de bolnavi. De altfel, și uniforma era un lucru care îl liniștea. Uniforma, fie ea și cea de bolnav, îl amăgea că îl înscrie în rândurile celor care sunt supuși anumitor legi, în orice caz altor legi decât cele aplicabile civililor de pe stradă. Uniforma îl putea înregimenta, se mai amăgea el, iar în coloană nu mai ești obligat să iei tu hotărâri, este întotdeauna cineva pus acolo s-o facă el. Plus că e complicat să scoți pe cineva dintr-o coloană. Coloana te apără. Asta era iluzia și speranța lui. Până se văzu internat, se simți de aceea ca un excomunicat, ca un nimeni. Eră mai vulnerabil ca oricând.

Dar Alexandrescu nu era nici omul care să bocească. Obișnuit să acționeze: altădată se încrunta, își brusca soția, se burzuluia la cine se mai nimerea să-l deranjeze și toate astea i se păreau a fi singura formă de a face în clipele acelea ceva concret. Mai trist era că nimeni nu-i dădea importanță.

Pe urmă a mai venit și medicul și l-a mai fiert și acesta un sfert de oră. ”Este dreptul lui” își tot repeta Alexandrescu, spunându-și că medicul este un fel de superior, iar bolnavul doar un fel de soldat. Iar el era aici abia un soi de recrut. O vagă senzație că l-ar mai fi întâlnit undeva pe medicul acela cu cicatrice pe obraz îl făcea să fie și mai neliniștit. Dar de motivul acestei senzații nici măcar nu apucase să-l conștientizeze.

Nici de Rotofei nu-și aminti de la început. Dar parcă totuși… Atunci, în celula aceea de la Dorohoi, atunci când vorbise cu cel ce avea să-l scoată de acolo, parcă a mai fost cineva de față. Cu toate că acum nu i se părea prea plauzibil ca respectivul care l-a salvat să-i fi transmis instrucțiunile acelea atât de confidențiale în prezența unui străin! Asta însemna că a fost și Rotofei amestecat? Dar nu-și amintea să-l fi întâlnit. Dar dacă totul nu este decât o înscenare ca să-l determine pe el să recunoască încă un lucru pe care nu avea voie să-l recunoască atâta timp cât mai voia să spere că-și va putea păstra capul pe umeri?

Pe urmă îl chemă doctorul și-i dădu să citească paginile alea. Altă cursă, desigur. Dar de partea cui era acest doctor? Iar Petruț… Asta nu mai putea fi o coincidență. Deși el cu orbi n-avusese de-a face. Doar cu un chior. Ăsta vedea puțin, dar avea și el bățul alb cu el și un câine lup care-l conducea pe stradă. Dar nu-l chema Petruț. Și nici nu s-a bătut Alexandrescu vreodată cu el. Deși nici prieteni n-au fost. Pe chior îl chemase Ştefănică Laurențiu și a fost unul dintre cei mulți al căror destin s-a interferat pentru câteva zile cu soarta sa. Nici mai mult nici mai puțin. Nu era ceva ”decisiv,“ cum obișnuia să spună colonelul Mărginean. Cel mult poate pentru Ştefănuț, dar asta Alexandrescu n-avea de unde s-o știe. Și de unde s-o știe atunci acest medic din spitalul din Lugoj? Și chiar și dacă o știa, de unde să se fi apucat el să potrivească un caiet mare în care la pagina cutare să fie o poveste care să amintească, într-o oarecare măsură, tocmai de această afacere? Așa că totuși nu putea fi decât o simplă coincidență, deși unele fapte se potriveau.

Lucruri de acest soi sunt făcute parcă numai pentru a te descumpăni. Acel individ care pretindea că a fost în celulă atunci când i s-au dat instrucțiunile (deși, cu cât se gândea mai mult, cu atât i se părea totul mai imposibil), apoi potriveala asta cu Ştefănuț… Până ce fusese preocupat doar de dorința ca medicul să-l interneze, asemenea lucruri nu l-au interesat într-o prea mare măsură, dar atunci când s-a văzut un “bolnav“ printre mulți a început să intre în panică. În loc să se simtă ușurat, trăia tot mai intens simțământul că n-a făcut decât să intre cu bună-știință într-o capcană. Astfel ajunsese să-l suspecteze și pe sfătuitorul său, pe Lazăr, cel care l-a îndemnat să vină la acest medic atât de ciudat.

Și panica asta crescu mereu. La început îl neliniștiră doar cele două coincidențe, pe urmă și faptul că n-a fost repartizat într-un salon cu mai mulți bolnavi, ci într-unul cu patru paturi în care niciunul nu era ocupat, asta datorită aceluiași Lazăr care, grijuliu, s-a străduit să-i ofere condiții cât mai bune, fapt de asemenea neliniștitor acum pentru Alexandrescu, tot mai convins că nici măcar nu va mai putea fugi atunci când va fi cu certitudine amenințat, certitudine pe care o simțea tot mai aproape, pentru că, dacă dispari de acasă sau de pe stradă, poți să spui că ai avut o treabă la un unchi cioban în Munții Făgărașului și n-au decât să te caute acolo cât or vrea, dar dacă fugi din spital, asta seamănă leit cu o dezertare, cu o evadare chiar, ceea ce ar atrage după sine o recunoaștere fără dubii a vinovăției.

Încercă să-și găsească liniștea colindând printre bolnavi. Dar nu cunoștea pe nimeni și până la urmă se enervă și mai mult, atunci când o soră-l trimise înapoi în salonul său. Nu ripostă, deși îi veni greu să n-o facă pentru că disciplina ”militară“ îl strunea încă. Dispoziția îi devenea tot mai sumbră. Nevastă-sa plecase înapoi în oraș, ce-i păsa ei? fericită că l-a văzut internat, agitându-se acum probabil pe lângă copil, povestindu-i totul soră-sii, altă tâmpită, și lipsindu-l pe el de singura persoană pe care și-ar fi putut revărsa nervii în clipele acelea.

Vremea trecea chinuitor de încet și totuși foarte lepede. După ce se perpeli atâta, Alexandrescu se culcă și adormi răpus de ultimele ore neliniștite și de noaptea nedormită și pierdută în neliniștile mai vechi.

Peste puțin timp, fu trezit. Era deja aproape de prânz.

Rotofeiul coborî din birja care-l dusese la tribunal, dar nu intră imediat în masiva clădire în care voia să caute în arhivă numele unei oarecare doamne Iovănescu. Zăbovi mai întâi într-un debit de tutun și cumpără timbre pentru scrisorile pe care trebuia să le arunce în cutie, apoi mai cumpără alte plicuri și hârtie, se mai întreținu o vreme cu tutungiul, află cum se ajunge cel mai repede pe strada Făgetului, discută îndelung despre prețul legumelor, apoi intră alături, într-o bombonerie și-și reîmprospătă proviziile de dulciuri. Pe urmă, în drum spre Strada Făgetului,

Rotofeiul avu o revelație

și-și termină mai repede treburile

decât s-ar fi așteptat, se grăbi la arhivă

și reveni în mijlocul

noilor săi prieteni,

de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.