OM ŞI LEGE (41)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

Îl trezi pe Murariu pentru a-l chema la masă, dar când își aduse aminte că Alexandrescu n-a fost internat decât de câteva ore, își spuse că mai mult ca sigur că n-a fost încă trecut în porție.

— Atunci de ce m-ai mai trezit?

— Că-că-că-i ora de masă.

— Și ce-mi pasă dacă tot nu-mi dați să mănânc?

— Da-da-dacă-i ora de masă, nu te-te-te pot lăsa să d-d-dormi.

Alexandrescu stătu și cumpăni câteva secunde. Imbecilul ăsta nu putea fi nici măcar “caporal“ în ierarhia asta de… Așa că n-avea rost să-i înghită și lui toate măgăriile.

— Dacă te mai prind vreodată că mă trezești fără rost, ai să mă ții minte multă vreme!

— Și să nu te-te-te mai culci cu pa-pa-pantofii în pa-pa-pat! îl învăță Murariu.

— Ai auzit ce ți-am spus? Dacă nu mă slăbești, cu mine o încurci!

— Că-că-că dacă toți s-ar culca înc-c-călțați, ne-am afla aici ca într-un grajd!

— Hai, cară-te de aici!

— Că-că-că nu pot nici eu să adun în fiecare zi așter-aștemutu-tu-tul!

— N-auzi să te cari de aici? Imbecilul este un tip plângăreț, ăsta nu poate fi periculos, se convinse Alexandrescu și se hotărî să-l ia de guler și să-l arunce afară. Dar Murariu își terminase discursul și ieși singur, dându-i la o parte mâna lui Alexandrescu cu o ușurință care pe acesta îl dezarmă. Alexandrescu avea un metru și nouăzeci și doi și o sută zece kilograme. Murariu era cu un cap mai mic și nu părea să cântărească nici pe jumătate cât noul internat.

Rămas singur, nu mai reuși să adoarmă și pe deasupra i se făcu și foame. Mâncarea pe care i-a lăsat-o nevastă-sa nu-l atrăgea de fel. El dorea mâncare caldă, o supă, ceva ce să mănânci cu lingura. În loc de aceasta avea slănină, brânză și nelipsitul compot ce se aduce mereu la spital. Mai era și un borcan cu gem. Totul sățios. Dar îi era foame și mâncă. După un timp, intră în salon un individ în izmene. Nu scoase un cuvânt, dar se uită cu jind la alimentele pe care și le împrăștiase Alexandrescu pe pat.

— Ce dorești?

Individul nu spuse nici în continuare nimic. Până la urmă Alexandrescu se enervă și aruncă după el cu o bucată de pâine. Avusese impresia că celălalt o va prinde cu gura din zbor, dar individul fugi afară.

Ieși și el din nou pe coridor. Trebuia să schimbe câteva cuvinte cu cineva. Nu mai rezista să stea singur în salonul acela cu toate paturile neocupate. Deschise prima ușă și intră.

Câțiva bolnavi, preluând de la Rotofei povestea cu “verișorul din Pécs“ îl tachinau pe Szabó. Acesta se jura pe toți sfinții că n-a fost în viața sa la Pécs și că și tatăl său și mama sa au fost singuri la părinți.

Alexandrescu stătu câteva clipe în ușă fără să înțeleagă nimic din această discuție. Până la urmă i se păru că bolnavii vorbesc cifrat și că toată povestea aceea cu verișorul din Pécs nu putea decât să se refere la el. Își bătu capul să-și amintească măcar ceva în legătură cu numele acelui oraș, dar el nu fusese niciodată în Ungaria. Apoi unul începu să râdă și asta îl enerva și mai tare, pentru că pe el nu-l lua nimeni în seamă, iar ceilalți se distrau de minune, de parcă el nici n-ar exista. Nu, era mai rău, mai mult pa sigur că se amuzau pe seama lui.

Așezându-se pe un pat, încercă să intre în vorbă cu ceilalți bolnavi.

— Eu-s aici doar de azi, începu el, cât o să trebuiască să aștept să mă pună în porție?

— Asta nu-i nicio problemă: de mâine o să ai toate drepturile.

— Și dacă azi n-aș fi avut nimic de mâncare la mine?

— Cum?

— Dacă azi nu mi-aș fi adus cu mine ceva de mâncare?

— Nu era nimic. Mai slăbeai câteva kilograme. Dar în prima zi nici nu e bine să mănânci prea mult. Și nici a doua zi, când încep ăștia să-ți facă analizele.

— Atunci n-ai voie să bagi chiar nimic în gură, zise altul.

— Păi, că eu am mâncat.

— Înseamnă că o să-ți facă abia mâine primele analize.

— Toată lumea trebuie să-și facă analizele?

— Păi?

— Și dacă la mine știe ce am?

— Nu contează. Toată lumea trebuie să aibă analizele făcute.

Alexandrescu se mai liniști, începea să fie acceptat de bolnavi.

— Nu știu de ce m-au pus pe mine singur într-un salon.

— În care?

— În paisprezece.

— Ai plătit pentru lux?

Alexandrescu nu pricepu ironia.

— Cum adică?

— Păi, atunci de ce te-a pus la separeu?

— Nu-i niciun separeu. Sunt vreo trei paturi goale acolo.

— Și?

— Și-s totuși singur.

— Nu-ți fie teamă. E frig afară. Sezonul ăsta e tocmai bun pentru spital. N-o să rămâi mult singur. Eu cunosc niște bătrâni, vecini cu mine, doi frați, unul văduv, ălalalt nici măcar n-a fost căsătorit. Cum vine frigul, cum se internează amândoi la spital. Că acasă n-au nici lemne.

— Asta-i așa, completă altul, dar la psihiatrie nu prea vin din ăștia. Le place lor mai mult la interne sau la O.R.L. Mă rog, fiecare cum cunoaște…

— Și aici mai vin, dar e drept, mai puțini. Și ăștia care vin aici iama, apăi nu-s pentru prima oară.

Alexandrescu ieși pe coridor. Vru să meargă mai departe, dar observă că ușa de la salonul paisprezece era întredeschisă. În încăpere nu era nimeni, dar lucrurile sale erau aruncate vraiște pe noptieră și pe jos pe lângă pat. Căută o vreme să vadă ce-i lipsește, apoi începu să înjure de unul singur și să îngrămădească totul la loc în noptieră. Hotărî să trimită acasă fiecare lucru de care nu mai avea nevoie. Numai că încă nu știa de ce avea nevoie în spital. Oricum, el venise echipat ca pentru o expediție în altă lume.

Revenit pe coridor, îl întâlni iarăși pe Murariu, imbecilul cu pădurea aceea de degete.

— Cine a umblat printre lucrurile mele?

— Nu știu.

— De ce ești aici? De ce nu păzești bunurile oamenilor?

— Ți-au furat ceva?

— Nu știu. Nu cred.

— Oamenii noștri nu-nu-nu fură.

Murariu nici nu s-a oprit din mers în timp ce vorbea cu Alexandrescu. Acesta privi după el fără să-și poată dezlipi privirea de la palmele acelea incredibile pe care și le bălăbănea tot timpul.

— Aici nu poți avea încredere nici măcar să-ți lași dumicatul în gură, strigă după el Alexandrescu.

— Du-du-te dracului! Apoi plecă fără să se mai uite în urmă.

Când intră în salonul patrusprezece, Rotofeiul îl găsi pe Alexandrescu aranjându-și cu migală lucrurile în noptieră și pătura pe pat. (Alexandrescu își făcea semne numai de el știute, riscând să le uite sau să le încurce, în legătură cu locul exact în care-și așeza câte un obiect. De exemplu, dacă obiectul ar fi fost mutat din loc, ar fi observat de pe urma lipsei câtorva firimituri de pâine orice schimbare. Pătura era întinsă reglementar, ca în cazarmă, dar exact la patru degete de ale lui Alexandrescu între dunga albă și marginea patului. O cută abia vizibilă reprezenta ultimul semn al unei eventuale indiscreții.)

— Tot singur, domnule Alexandrescu? începu Rotofeiul.

— Ce mai vrei?

— V-am adus plicurile. Ce vreau? Știți că englezii spun mult mai potrivit “How do you do?, adică așa cum ar zice ei “Cum o mai duci?”

— Ce?

— “Cum o mai duci?“ Și răspund la fel, adică tot “Cum o mai duci?“ Asta-i ceva foarte frumos. Adică tu-i arăți celuilalt că te interesezi de el și el de tine. Și nimeni nu spune nimic.

— Ce vrei, domnule? Nu ți-e bine?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.