OM ŞI LEGE (45)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

Așa că mai important decât să caute să fie deștept, mai deștept decât cel ce întreabă, lucru care și așa nu există mai bine să doarmă, să fie odihnit și sănătos, că asta contează mai mult în măsura în care mai contează și asta cât de cât. Alexandrescu își aminti de vremurile cât nu fusese un simplu gardian și când comisarul Popovici îl lua la anchete. Cel mai nemaipomenit era să interoghezi femei. Mai ales dacă erau tinere. Numai că la astea nu prea ajungea el. Poate o dată sau de două ori. Odată, când i-a pus Popovici pe toți, pe rând, să… Dar astea erau amintiri ale tinereții…

Alexandrescu era gata să ațipească, dar deodată un gând care stătuse tot timpul la pândă îl făcu să sară în sus. Păi, dacă îi bagă pe cineva în salon? Cum o să se mai îmbrace atunci cu hainele de oraș? Sări în picioare și crăpă ușa. Pe coridor nu mai era nimeni. Ieși și-și vârî capul după o ușă. Bolnavii stăteau întinși pe paturi. “își rumegă mâncarea ca vacile după ce-au păscut“, își spuse Alexandrescu, cercetând mai departe coridorul. Undeva pe aici nu se există să nu fie o magazie, o debara, ceva în care să se țină măturile sau alte lucruri. Acolo va trebui să-și ducă hainele. Ăla va fi locul. Sau chiar și o toaletă! Sus pe rezervor s-ar putea ascunde un pachet. Ar trebui să pună doar o scândură peste recipientul de colectat apa. Da, dar nu iarna. Numai paltonul singur și ar atrage atenția imediat. Altceva este vara, atunci când ar fi obligat să ascundă doar o pereche de pantaloni. Sau, hai să zicem, și o haină… Unde să pui deasupra rezervorului un pachet de o jumătate de metru pătrat? Rămânea numai ipotetica debara. Cu toate că nici acolo… Dar… Dar ar mai rămâne un loc! Infirmierii ăștia ar trebui să aibă și ei o garderobă, undeva unde să-și schimbe hainele de oraș cu uniforma de spital. Acolo ar fi și mai bine, mai ales că ar putea să-și lase lucrurile absolut la îndemână. Nimeni n-ar ști că au apărut și efectele unui străin. Fiecare ar bănui că altul dintre ei și-a lăsat acolo hainele civile. Alexandrescu pierdu câteva minute pentru a găsi acea garderobă, dar fără succes. Deschise toate ușile care nu erau încuiate, dar se lovi și de încăperi închise, una dintre ele putând fi exact cea pe care o căuta el, lucru cât se poate de probabil, ceea ce însemna că infirmierii aveau cu toții chei sau că exista una singură, pusă într-un loc știut numai de ei. Cum să-l afle?

Revenit în salonul său, era încă slavă Domnului singur!, își bătu capul să găsească un pretext prin care să-l facă pe unul dintre infirmieri să se trădeze. Să-i dea de exemplu ceva, ceva ce acesta să ducă pe loc în garderobă… Dar ce? Bani nu, pentru că banii i-ar vârî în buzunar, la fel orice alt obiect mic. Și un obiect mare ce? Și chiar dacă ar găsi așa ceva, cine fuge să-l bage în garderobă? Să se angajeze să le repare hainele sau să le facă pantofii… Așa tam-nesam. Pentru asta ar trebui să intre în vorbă cu unul dintre ei, să discute de una de alta și pe urmă să-i facă oferta. Dar asta cere timp și timp acum Alexandrescu nu avea. Măcar dacă n-ar fi acesta singurul salon gol… Ar fi putut să-și ducă lucrurile în alt salon și dacă aici i-ar mai fi băgat pe cineva, s-ar fi îmbrăcat dincolo, iar dacă ar fi venit acolo cineva, ar fi putut să-și aducă lucrurile oricând înapoi.

Ieși din nou în coridor. Ușa de la intrarea în pavilion era acum încuiată, dar existau mai multe geamuri fără zăbrele. Noaptea n-ar fi nicio problemă să iasă din clădire. Pe urmă, escaladatul zidului de la spital chiar că era un fleac. Toată treaba era să-și poată lua la timp hainele de oraș.

Grozav ar fi dacă ar avea un om într-adevăr de încredere, care să vină aici și să se dea ca fiind de la miliție și să se facă arestat. Atunci ar ieși pe ușa spitalului și ar sta dispărut cât ar dori, pentru că aici nimeni nu s-ar impacienta de lipsa lui, un arestat este un arestat, un arestat poate lipsi o zi, o lună sau o viață. Sigur, până la urmă autoritățile tot ar fi aflat de înscenarea asta, dar până atunci el ar fi departe și i-ar putea pune cu toții sare pe coadă. Dar cine să riște așa ceva? Și, în afară de asta, de aici, ca să-l ridice probabil că ar trebui să întocmească niște hârtii, probabil că medicii ar protesta, sau și mai probabil că n-ar protesta, dar oricum, lucrurile s-ar putea aranja într-un moment ca ăsta, un moment în care să nu fie medici în pavilion. Numai că totul nu este decât un vis. El trebuie să găsească un fapt practic, o idee simplă ca să iasă de aici și singura idee simplă era să fugă noaptea sau seara, imediat după stingere, pentru ca să aibă timp să se îndepărteze până dimineața. Și în clipa asta totul este încă destul de ușor. Cât nu-i bagă pe cineva în salon, cineva care să-l spioneze sau să-l împiedice prin simplă prezență să se îmbrace și să fugă. Decât doar dacă i-ar băga pe cineva căruia i-ar da niște somnifere puternice și care n-ar mai ști nimic. Dar la fel de posibil ar fi fost să-i bage și un bolnav căruia să trebuiască să-i dea din șase în șase ore injecții și atunci s-ar descoperi și mai repede lipsa sa, a lui Alexandrescu. Ca să nu mai vorbim de posibilitatea să i se prescrie chiar și lui niște somnifere puternice pe care, dată fiind situația, să nu le poată refuza și să trebuiască să le ia în fața infirmierilor. Sau să-i bage pe unul, să-i dea niște pilule cu mare pompă, dar pilulele alea să nu fie adevărate, ăla să se prefacă doar că doarme pentru a-l putea spiona pe el mai bine. Nu, de fugit trebuie să fugă cât mai repede! Orice amânare este un risc!

Reveni în salonul său și-și puse hainele pe pat, cu gândul să se schimbe atunci, pe loc. Dar încă înainte de a apuca să-și tragă pantalonii, cum era ocupat cu șireturile de la bocancii pe care-i purtase și până atunci, se deschise ușa și cineva, un medic, după cum era îmbrăcat, își vârî capul și-l întrebă de un oarecare Mihăiță.

— Eu-s internat abia de azi, se scuză Alexandrescu. Nu-l cunosc pe…

— Ce faceți cu hainele astea aici? Să le duceți la magazie!

— Da, că tocmai voiam…

Celălalt plecă, dar incidentul îi servi lui Alexandrescu drept avertisment. Nu, oricum am lua-o, va trebui să se îmbrace undeva ferit de intruși și să plece, de parcă ar fi fost aici doar cu o, treabă oarecare. La un consult, de pildă. Noroc cel puțin că nu cunoaște încă prea multă lume. Cei mai mulți, dacă l-ar întâlni în haine de stradă, nici măcar nu s-ar mira. Asta mai dovedea un lucru ar trebui să mai termine cu plimbatul prin pavilion pentru ca să nu apuce prea mulți să se obișnuiască să-i vadă mutra în pijama. Dar fără să iasă nu putea găsi un loc unde să se îmbrace. Ieși din nou și pe coridor îi veni o idee atât de simplă, încât nu putu pricepe cum de nu s-a gândit mai înainte la ea: în fond putea să meargă la doctorul P. și să-i spună că s-a răzgândit, că nu mai are nevoie de serviciile lui și că-i mulțumește frumos, nu-i va rămâne dator, e foarte important ca în asemenea momente să știi că poate să-ți fie cineva de folos, că mai există și asemenea oameni, liru-liru-crocodilu, completat cu plicul de rigoare și să facă bine domnul doctor să-i dea drumul acasă. Gata! Putea apoi să-și ia hainele în mod legal și de la poartă p-aci ți-e drumul! Bătu la ușa cabinetului, dar nu-i răspunse nimeni. Mai bătu o dată, dar chiar atunci la capătul coridorului se deschise o altă ușă și își făcu apariția bâlbâitul acela cu nenumărate degete la o mână.

— Ce-ce vvvrei?

— Vreau să-i zic ceva la dom’ doctor!

— E ple-ple-plecat.

— Și când vine?

— E ple-ple-plecat. Toți medicii sunt ple-ple-plecați!

Imbecilul urcă scările spre etaj. De acolo mai strigă: o să vină toți la vi-vi-vizită! Dar nu e sssigur. Au se-se-ședință. Șe-se-ședință mare!

Alexandrescu se așeză pe o bancă de pe coridor. Când fu sigur că a rămas singur, încercă ușa cabinetului medicului. Era încuiată. Păcat: ar fi putut folosi ocazia să îmbrace aici. Pe urmă își zise ca același lucru l-ar putea face și la toaletă. Și asta înseamnă că o va face acum. Dacă ședința medicilor va dura suficient de mult…

În aceeași clipă avu o străfulgerare: păi, se pare că-i cedează într-adevăr nervii! Cum a putut fi atât de nesocotit să meargă direct în gura lupului? Dacă numai parte din coincidențele pe care le-a tot analizat de o oră erau reale, atunci dacă s-ar fi dus la doctorul P. să-i ceară externarea din spital, ar fi fost același lucru ca și cum s-ar fi dus la miliție să le spună ălora că vrea s-o șteargă din oraș. Uneori se adeverește proverbul că noroc să ai, că prost ai fost destul.

Reveni în camera sa, își adună lucrurile într-o pătură, făcu din aceasta o legătură, destul de mare numai paltonul era atât de voluminos, încât părea că duce un om în pătura aceea, apoi ieși pe coridor. Nu era nimeni. Dar când să intre în closet, se deschise ușa. Instinctiv, Alexandrescu își continuă drumul pe coridor, fără să se mai uite care bolnav îi ieșise în cale. Oricum, era mai firesc să ducă o legătură pe coridor, decât să intre cu ea la veceu. Spre norocul lui, bolnavul o luă în cealaltă direcție. Alexandrescu încetini cât putu, pășii, și ciuli mai tare urechile. Celălalt intră într-un salon. Când auzi ușa închizându-se, se întoarse să se convingă. Pe coridor nu mai era nimeni

Dar se auzeau deja alți pași venind de pe scări. Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să dispară cât mai repede. Se afla exact lângă ușa de unde ieșise monstrul cu o mulțime de degete.

Deschise

ușa

și

intră.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.