Regatul Unit, esenţial pentru succesul Uniunii Europene

Marţi 28 octombrie, coaliţia la putere în Regatul Unit ar fi trebuit să ajungă la un acord asupra propunerii de lege privitoare la organizarea unui referendum asupra apartenenţei ţării la Uniunea Europeană, ceea ce îi stopează parcursul parlamentar, înaintea unei a doua lecturi care ar fi fost hotărâtoare. Este a doua oară când o astfel de propunere a fost blocată în Parlamentul britanic; Camera Lorzilor votase împotriva unei propuneri identice în ianuarie, după ce aceasta trecuse prin cele două lecturi ale Comunelor. Textul, reintrodus de deputatul conservator Bob Neill, garantează organizarea referendumului în 2017. Conform AFP, liberal-democraţii au afirmat că „aliatul lor conservator a sabotat deliberat propunerea de lege”, şi aceasta tocmai pentru că intrarea legii în vigoare i-ar fi văduvit pe conservatori de un argument fundamental pentru câştigarea alegerilor parlamentare din mai 2015, ca unică modalitate pentru electorat de a obţine un referendum pro sau contra menţinerii în UE. Ştirea apare în contextul recentului scandal asupra recfiticării bugetare şi a imigraţiei, şi este în plus revelatoare pentru relaţia dintre Regatul Unit şi UE.

În ianuarie 2013, prim-ministrul conservator David Cameron promisese un referendum asupra apartenenţei britanice la Uniunea Europeană în 2017, după o renegociere a relaţiei cu Uniunea, dacă partidul conservator ar obţine o majoritate clară la următoarele alegeri parlamentare din 2015. Dincolo însă de considerentele electorale naţionale, problema este ceva mai complicată. Şi nu este prima oară când Regatul Unit provoacă valuri în celelalte state membre. Referendumul asupra independenţei Scoţiei din septembrie risca şi el să deschidă o altă cutie a Pandorei. Conform lui Adam Michnik (LaLibre.be), separarea Regatului Unit „ar duce la autodistrugerea Uniunii Europene”, pentru că s-ar deschide calea către o serie de revendicări similare de tip etnic, cu potenţial puternic de generare de războaie şi consecinţe dramatice pentru micile naţiuni europene. Teama liderilor europeni de contagiune naţionalistă fusese susţinută de apariţia, în cadrul campaniei de separare din Scoţia, a drapelelor catalan, corsican, basc, breton şi sard. În acelaşi context, Martin Schulz, preşedintele Parlamentului European, afirmase că este „bine să avem un Regat Unit în cadrul unei Europe unite” (AFP).

Faţă de promisiunea electorală a lui Cameron, administraţia Obama avertizase că ieşirea britanicilor din Uniunea Europeană ar reduce influenţa britanică în UE, ceea ce ar fi împotriva intereselor Statelor Unite (BBC), şi că însăşi Uniunea este mai puternică datorită prezenţei britanice (The Guardian). Suedia s-a temut de „reorientarea UE” (Financial Times), iar guvernele Japoniei şi Australiei au reiterat că puterea efectivă şi economia britanică înfloritoare depind de prezenţa puternică a Regatului Unit în UE (Reuters). Recent, Donald Tusk, viitorul preşedinte al Consiliului European, a afirmat că „nicio persoană rezonabilă nu poate imagina UE fără Regatul Unit” (AFP). În privinţa renegocierii relaţiei dintre Regatul Unit şi UE, Tusk a afirmat că prim-ministrul Cameron „a prezentat numeroase propuneri de reforme şi /…/ sunt sigur că putem ajunge la un acord, putem elimina numeroase bariere, ca de exemplu libera circulaţie a lucrătorilor”. Locul Regatului Unit în cadrul Uniunii este una dintre cele trei priorităţi ale UE, alături de stagnarea economiei şi criza ucraineană, după Herman Van Rompuy, încă preşedinte al Consiliului European.

Prim-ministrul britanic a reiterat importanţa Regatului Unit în conferinţa de presă susţinută la Consiliul European din octombrie. Astfel, ţara sa a preluat iniţiativa în privinţa strângerii de fonduri de ajutor pentru ţările africane afectate de epidemia de Ebola şi trimite trupe în regiune (gov.uk). Este doar o exemplificare a leadershipului Regatului Unit în cadrul Uniunii Europene. Pe de altă parte, confruntat acasă cu presiunile eurosceptice din partea UKIP (UK Independent Party), care, conform ultimelor sondaje, ar putea obţine 18% la alegerile parlamentare din mai (Bloomberg), prim-ministrul încearcă să forţeze mâna partenerilor europeni în chestiunea bugetară şi a imigraţiei. Astfel, a atacat, la aceeaşi conferinţă de presă, cererea de plată pentru ajustarea anuală a bugetului european din partea Comisiei, ca fiind inacceptabilă. În cadrul recalculării contribuţiilor naţionale, Regatul Unit are de plată un supliment de 2,1 miliarde de euro. Ieşirea a fost pusă de partenerii europeni pe seama presiunii electorale. Charles Michel, prim-ministrul belgian, a declarat că „uimirea [faţă de mărimea cifrei recficative pe 2014] este legitimă”, dar că „David Cameron nu a lăsat să se înţeleagă că nu va plăti” (LaLibre.be). Mărimea notei de plată este dată de creşterea de 3% a economiei britanice, precum şi de contabilizarea diferită a activităţilor de cercetare-dezvoltare şi mai ales a activităţilor ilegale, recent introduse în sistem. Sistem pe care Cameron îl contestă (Financial Times). Săptămâna aceasta, Consiliul miniştrilor de finanţe va discuta acest sistem de calcul. Mesajul transmis însă de David Cameron este clar: are nevoie de o renegociere a relaţiei cu Uniunea, tocmai pentru că ieşirea din Uniune este doar o armă de negociere. Regatul Unit ar putea chiar să ajute la trasformarea UE în spiritul unui bun simţ pragmatic, printr-un leadership anglo-german, cum s-a întâmplat acum în privinţa acordului asupra primei reduceri a unui buget multianual al UE, luându-se în considerare dificultăţile economice. În treacăt fie spus, Regatul Unit nu doreşte să fie un rău-platnic; pe 31 octombrie, în contextul scandalului bugetar, s-a anunţat plata de către Trezoreria Majestăţii Sale a unor obligaţiuni de stat emise de Winston Churchill în 1927 pentru acoperirea unor împrumuturi din secolul al şaptesprezecelea, din războaiele napoleoniene şi din Primul Război Mondial (AFP).

În privinţa imigraţiei, scandalul are tot iz electoral. În urma semnalelor date de cancelarul Angela Merkel, cererea britanică de renegociere a regulilor s-a redus la „întinderea lor la maximum” (Bloomberg). Asftel, Marea Britanie nu va mai cere cote de imigraţie pentru statele membre actuale. Merkel şi Comisia Europeană sunt deschise pentru un mai strict control al abuzurilor legate de principiul de liberă circulaţie, ceea ce ar fi un teren comun de înţelegere (vezi declaraţiile olandezului Frank Timmermans, numărul doi în Comisia Juncker).

Dar, dincolo de aceste considerente electorale, care este de fapt poziţia de rezistenţă a Regatului Unit şi de unde vine puterea sa de negociere, în limitele acceptabilului [german]? Trebuie spus că Regatul Unit şi Franţa sunt singurele puteri nucleare din UE. Puterea lor de negociere este mult mai mare în materie de politică comună externă şi de apărare decât în alte arii de cooperare. Există un dialog franco-britanic în chestiuni de apărare, bazat pe experienţa comună pe teren. O anecdotă ilustrează perfect situaţia Regatului Unit în UE: la o reuniune ministerială din 1991, ministrul de Externe german, Hans Dietrich Genscher, ar fi insistat să se trimită trupe în Iugoslavia. Omologul lui britanic ar fi replicat: „Adică voi vreţi să trimiteţi acolo trupele noastre” (în Wallace&Wallace). Acelaşi tip de balet diplomatic a funcţionat în 2012-13, în timpul crizei din Mali. Incapacitatea britanicilor de a trimite atunci trupe a lăsat intervenţia pe teren doar pe seama francezilor, care au avut dificultăţi majore din cauza lipsei de capacităţi militare, împrumutate în cele din urmă de la americani.

UE fără Regatul Unit este văduvită de capacitatea de reacţie militară, deci nesemnificativă din punctul de vedere al negocierii la nivel global. Este o concluzie pe care puţină lume îndrăzneşte să o tragă în cercurile europene. Este la modă să critici poziţiile „egoiste” ale britanicilor (ei preferă să vorbească despre „interesul naţional”), dar este puţin probabil să se ajungă la un divorţ. Un lucru îngrijorător în recentul scandal provocat de contextul electoral britanic este absenţa din discuţie a Franţei. Comisia Europeană a fost cea care a punctat procedural şi tehnic afirmaţiile britanice, în timp ce Germania a fost instanţa politică, cea care a decis ce este acceptabil pentru Cei 28(-1), şi a setat linia dincolo de care nu se poate trece decât cu preţul retragerii Regatului Unit din UE, cu toate consecinţele ce ar decurge de aici. Franţa lui François Hollande a pierdut iniţiativa, şi a lăsat loc unor discuţii între alţi doi grei, Germania şi Regatul Unit. Acestea din urmă au ajuns în mod pragmatic la o înţelegere într-ale integrării europene, şi par să seteze împreună linii de comportament pentru celelalte state membre, asumându-şi astfel leadeshipul european. Asistăm oarecum la repetarea situaţiei din timpul negocierii tratatului de la Nisa, când presa europeană anunţa apariţia triunghiului franco-germano-britanic, de geometrie variabilă, în locul motorului franco-german.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.