Tandemul BEC – CCR și reflexele lui arbitrare

Orchestratorii alegerilor prezidențiale se arată a fi consecvenți în sfidarea și încălcarea brutală a legilor, a celei electorale, Legea nr. 370/2004, și, mai grav, a celei fundamentale, Constituția României.

 

Tot orchestratorii s-or fi gândit, pentru ca oprobiul public să fie împărțit între CCR și BEC, ca respingerea / validarea candidaturilor să se facă și de către BEC, urmând ca prima să întărească deciziile celei de a doua, ca o instituție obiectivă cum se pretinde a fi.

 

Că Tandemul BEC – CCR s-a pus de-a curmezișul legilor și a cutumei o recunosc până și cei care, în parte sau nu, sunt de acord cu deciziile lor așa-zis salvatoare, dar lucrurile sunt, de departe, clare / străvezii, pentru oricine face o analiză pertinentă / obiectivă / de bună credință a situației de fapt.

 

Suntem în plin abuz de drept, justiția este într-un picaj îngrijorător și, pe cale de consecință, drepturile și libertățile castigate cu greu, sunt grav amenințate. Să ne argumentăm, având drept fundament, strict, prevederile legale.

 

Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – text actualizat, stipulează:

 

„Art. 28. – (1) Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 37 din Constituția României, republicată, pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de două ori, ca Președinte al României.

 

(2) Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, au fost condamnate definitiv la pedepse privative de libertate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, dacă nu a intervenit reabilitarea, amnistia postcondamnatorie sau dezincriminarea.

 

(Constituția României Art. 37 – Dreptul de a fi ales

(1) Au dreptul de a fi aleși cetațenii cu drept de vot care îndeplinesc condițiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).

 

(2) Candidații trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puțin 23 de ani pentru a fi aleși în Camera Deputaților sau în organele administrației publice locale, vârsta de cel puțin 33 de ani pentru a fi aleși în Senat și vârsta de cel puțin 35 de ani pentru a fi aleși în funcția de Președinte al României.

 

Art. 16 – Egalitatea în drepturi

 

(3) Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități.”)

 

Potrivit celor de mai sus, candidatul Călin Georgescu (ca să ne referim doar la un caz notoriu), poate să-și depună candidatura pentru alegerile prezidențiale, ediția 2025!, întrucât are „cetățenia română și domiciliul în țară”, are cel puțin 35 de ani, nu a fost condamnat „definitiv la pedepse privative de libertate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie” și a făcut dovada listei de susținători în număr de minim 200 000.

 

Mai departe aceeași lege precizează:

 

„Art. 29. – (1) Biroul Electoral Central verifică îndeplinirea condițiilor de fond și de formă prevăzute de prezenta lege pentru candidaturi, înregistrează candidaturile care îndeplinesc aceste condiții și respinge înregistrarea candidaturilor care nu îndeplinesc condițiile legale.”

 

Prin urmare BEC trebuia să se rezume la verificarea îndeplinirii „condițiilor de fond și de formă”, adică dosarul să fie complet (condiție de fond) și documentația să fie lizibilă (condiție de formă).

 

Atât și nimic mai mult! Nicidecum BEC-ul nu se putea angaja în analize ale profilului candidatului, a ridicării problemelor privind angajamentele sale ideologice, a opțiunilor sale culturale și de altă natură, etc.

 

Drept urmare BEC era obligat de lege să înregistreze / valideze candidatura domnului Călin Georgescu și, potrivit articolului de mai jos, eventualele contestații se depuneau (după cum s-au și depus) la Curtea Constituțională a României:

 

„Art. 31. – (1) În cel mult 24 de ore de la expirarea termenului prevăzut la art. 29 alin. (2), respectiv la art. 30 alin. (6), candidații, partidele politice, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, alianțele politice, alianțele electorale și alegătorii pot contesta înregistrarea sau respingerea înregistrării candidaturilor sau a semnelor electorale, după caz. Contestațiile se fac în scris și se depun la Curtea Constituțională.

 

(2) Curtea Constituțională soluționează contestațiile în termen de cel mult două zile de la înregistrare. Hotărârile sunt definitive, se comunică de îndată Biroului Electoral Central și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

 

Aliniatul (2) al Art. 31, citat mai sus, îndrituiește CCR să soluționeze contestațiile, iar modul cum aceasta trebuie să o facă este stipulat în legea fundamentală, Constituția României, mai precis la Art. 146 – Atribuţii:

„f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului.”

 

Este cât se poate de clar ce are de făcut CCR, potrivit aliniatului f), mai precis și fără echivoc „veghează la respectarea procedurii” – adică ne asigură că BEC-ul nu a greșit în verificarea îndeplinirii „condițiilor de fond și de formă” – și, desigur, mai târziu, „confirmă rezultatele sufragiului.”

 

 

Tandemul BEC – CCR, în speța alegerilor prezidențiale, a sfidat legislația în vigoare, dedându-se nepermis la literaturizarea textelor legislative și, apoi, la interpretarea lor abuzivă, rezultatul concretizându-se în decizii absolut arbitrare / părtinitoare, validând și invalidând candidaturi, după bunul lui plac.

 

Este ca și cum Tandemul – la îndemnul și sub supravegherea orchestratorilor – ar fi dat cu zarurile, cu mențiunea că zarurile puse pe tabla de joc erau dinainte măsluite.

 

Iar jocul acesta, de departe nedemocratic, are consecințe extrem de grave pentru România, atât în plan intern, cât și extern, unele pe care, acum, abia le întrezărim.